Barlad Online
Eliza Tighici este medic pediatru și lucrează la cea mai mare unitate sanitară din județ de mai bine de un an. Timp suficient
pentru a se confrunta cu cele mai grave cazuri. Ziua de muncă începe dimineața devreme și se termină seara târziu. Și-a ales această meserie pentru că îi place și nimic nu o bucură mai mult decât zâmbetul unui copil care pleacă acasă sănătos. Face totul ca la carte, conștientă fiind că profesionalismul și cunoștințele vaste de medicină sunt reguli de bază pentru un medic.
“Cred că ce contează este ca atunci când pleci acasă să pleci mulțumit că ți-ai făcut treaba. Fac această meserie cu pasiune și mi se potrivește. Volumul de muncă este foarte mare. Timpul alocat vieții personale este limitat, dar iubesc această meserie și nu aș putea face altceva”, spun ea.
Copii răpuși de cele mai crunte boli, ajunși la spital de cele mai multe ori în stare foarte gravă. Micuți proveniți din familii măcinate de sărăcie și fără educație, lăsați în voia sorții. Ajung la medic când doar o minune de la Dumnezeu îi mai poate salva. Este și cazul Petronelei Hanu, din comuna vasluiană Oșești. Fetița s-a născut într-o familie dezorganizată și cu mulți copii. Sănătatea ei nu a fost o prioritate pentru mamă. Așa a juns fetița la spital mai mult moartă decât vie. La naștere, ea cântărea patru kilograme, dar la șapte luni cântărea puțin peste două kilograme. Când a ajuns la spital, abia mai răsufla. Diagnosticul pus copilei i-a înspăimântat până și pe medici: deshidratare hipernatremică. Concret, micuța era insuficient alimentată, iar puținele alimente pe care le primise nu erau corespunzătoare vârstei. Cu toate că prezenta semne evidente de boală, mama acesteia nu s-a îngrijorat. A adus-o la spital foarte târziu.
“A fost un caz care m-a marcat. Acel copil a venit într-o stare foarte gravă. Era practic o smochină uscată, vânătă-neagră, un copil aproape mort, abia îi mai bătea inima”, povestește medicul Eliza Tighici.
Din cauza complicațiilor pe care le suferise, bebelușul a intrat și în stop cardio-respirator. Copilul era resuscitat, iar preotul a fost chemat pentru a-l boteza.
“O colegă mi-a spus atunci că trebuie să fiu conștientă că, orice aș face, acel copil nu mai are nicio șansă. Nu am vrut să accept acest lucru. A început atunci o luptă contra cronometru. Recuperarea a fost extrem de dificilă, dar acel copil nu a murit nici după o zi, nici după două sau trei. Trăiește și astăzi. Am reușit să scoatem un copil din deshidratare hipernatremică fără ca el să ajungă dependent de dializă. Asta a fost o mare realizare. La patologii de genul acesta rămân de regulă sechele neurologice, retard. Ne-am așteptat la aceste urmări, dar din fericire nu au apărut. Copilul este perfect normal din toate punctele de vedere și se dezvoltă sănătos”, mai spune Eliza Tighici.
Fetița este acum internată într-un centru social din Negrești. Asistenții sociali au decis că este mai în siguranță aici decât în familia care a demonstrat că nu o iubește.
O “mamă” pentru 10.000 de prunci
Silvia Schnaider, medic primar în obstetrică-ginecologie la maternitatea bârlădeană, a reușit, după 30 de ani de carieră, să câștige respectul a generații întregi de mămici: “Am avut un principiu după care m-am ghidat în viață: vorba dulce mult aduce. E valabil și în relații de zi cu zi și, cu atât mai mult, în munca cu pacientul. Mulțumirea mea cea mai mare e că nu am ajuns să fiu blamată de peciente, ci să primesc numai mulțumiri. Am intenționat, la un moment dat, să plec din Bârlad, dar am renunțat la proiect pentru că în acest oraș mă simt acasă. Mă bucur să aud vorbe bune când sunt pe stradă sau să fiu sunată de foste paciente. Probabil că am făcut și eu greșeli, dar nu atât de mari încât să fiu judecată pentru ele”.
Munca în spital a fost ca un refugiu și gărzile nu au fost o corvoadă. Este bucovineancă prin naștere și întâmplarea a adus-o la Bârlad. Tot aici s-a decis să se specializeze în obstetrică. Nu a ținut niciodată numărul copiilor pe care i-a adus pe lume, dar este sigură că sunt peste 10.000 de nașteri la care a asistat: “Am ajuns deja la seria a doua și, cu puțin efort, ajung și la a treia. Mă bucur să văd că mă caută gravide care vor le fiu medic, ele fiind asistate tot de mine atunci când s-au născut”.
Pasiunea de o viață rămâne lectura și rebusul, iar televizorul rămâne doar pentru fundalul sonor care îi dă sentimentul că nu e singură. În zilele de 8 martie se bucură de plăceri mărunte.
“Nu-mi amintesc să fi făcut vreodată de gardă pe 8 martie, deoarece colegii au avut întotdeauna grijă să ne bucurăm de această zi. Gândul pe care-l adresez femeilor în aceată zi e să aibă parte de sănătate, în primul rând, și apoi să știe să se bucure de fiecare moment frumos al vieții”, a încheiat “mama” cu 10.000 de prunci.
“8 Martie, e ziua când sunt alintată”
După 13 ani de carieră, Denisa Oasenegre, kinetoterapeut la spitalul bârlădean, se poate considera o femeie împlinită. A descoperit în timpul facultății că și-a ales meseria potrivită și se poate mândri cu numeroase reușite. În primii ani de muncă s-a izbit de mentalitatea pacienților, recuperarea post-traumatică fiind o noțiune străină pentru cei mai mulți bolnavi. Consideră că oamenii nu și-au schimbat în totalitate ideile în această privință, lucru pe care-l trece și pe seama lipsurilor materiale. A tras această concluzie după ce a lucrat într-o clinică din Franța și a văzut că profesia pe care o urmează este mult mai apreciată.
“A fost o curiozitate să văd cum se muncește în străinătate, nu am plecat neapărat pentru salariul oferit acolo. Francezii sunt dependenți de recuperare și iau acest lucru în serios. Probabil că și la noi ar fi la fel dacă asigurările de sănătate ar acoperi toate costurile. Francezii au o părere foarte bună despre cadrele medicale din România. Spun că noi suntem mai delicați, iar medicii lor sunt mai comozi”, ne-a mărturisit Denisa Oasenegre.
“8 Martie e ziua când sunt alintată. Deja am observat că acasă că se fac pregătiri pe ascuns. Celor trei băieți ai mei (doi copii și soțul, n.r.) le place să-mi facă mici surprize. Băiatul cel mic s-a dat de gol și mi-a oferit deja felicitarea pe care a făcut-o la grădiniță”, mai spun ea.
Firavă și puternică
Alice Ruja a fost nouă ani judecător, iar de zece ani încoace este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui. În lumea justiției, care de cele mai multe ori este atribuită bărbaților, ea face față cu succes. În meseria pe care o practică a avut multe de învățat.
“Am învățat că încrederea se pierde o singură dată în viață. Am învățat să nu vreau de la viață mai mult decât îmi poate oferi și evit, astfel dezamăgirea. Am învățat că în viață există multe sfârșituri, dar și că orice sfârșit are un nou început. Am învățat să privesc prin parbriz și, rareori, prin lunetă. Am învățat că nu există lucruri mari sau lucruri mici și că ele devin astfel doar prin felul în care le privești. Am învățat să iau de la viață tot ce vreau, pentru că prefer ca la sfârșitul ei să regret lucrurile pe care le-am făcut greșit decât lucrurile pe care nu le-am făcut deloc. Am învățat că mai am multe de învățat”, spune Alice Ruja.
Deși, prin natura profesiei, și-a trăit cea mai mare parte din viață printre infractori, ea nu regretă nimic și are și satisfacții profesionale: “Profesia îmi oferă multe satisfacții, dar cea mai mare dintre ele e atunci când reușesc să soluționez un dosar cu autor necunoscut. Oricum, orice caz care mă provoacă intelectual și îl soluționez îmi aduce satisfacții”.
Polițista optimistă
Mihaela Ștraub este ofițer relații publice în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Vaslui din 2003. Este o fire optimistă, iar de-a lungul timpulul a învățat o lecție tristă de viață.
“Lecția de viață are legătură cu afirmația unei colege din cadrul inspectoratului referitore la faptul că, deși un polițist a prins nouă hoți din zece, lumea îl judecă pentru cel pe care nu l-a prins. Dacă aplică o amendă este considerat milițian, dacă iartă contravenientul este considerat corupt, dacă folosește forța este considerat brută, iar dacă negociază nu are autoritate. Fiind o fire optimistă, cred însă că timpul le va rezolva pe toate, iar această afimație va fi trecută la «a fost odată...» Satisfacțiile în muncă vin atunci când reușesc să orientez interesul jurnaliștilor de la un eveniment din stradă, cu o anumită vizibilitate, la rezultatele bune obținute de polițiștii vasluieni în lupta cu infractorii”, a spus Mihaela Ștraub.
Șlefuitoarea de talente
Viorica Pintilie a devenit un nume în atletismul românesc. Profesoara Liceului cu Program Sportiv Vaslui a reușit să-și modeleze sportivele după chipul și asemănarea ei, obținând lauri atât în competițiile naționale, cât și în cele internaționale. Perioada postdecembristă a fost presărată cu multe medalii și titluri de campioane naționale, europene și mondiale, grație sportivelor Larisa Arcip și Mirela Lavric, Mădălina Leonte și Magdalena Moșneagu. Viorica Pintilie este una dintre antrenoarele care își îndrăgesc extrem de mult profesia, punând de multe ori familia pe planul secund.
“Îmi iubesc profesia mai mult decât orice pe lumea asta. Sper să mă țină Dumnezeu sănătoasă în continuare ca să pot obține noi performanțe. Ceea ce am realizat se datorează și familiei mele. Este singurul meu suport moral, fără de care n-aș putea merge înainte”, a spus Viorica Pintilie.
Visul ei e să ajungă la o olimpiadă, iar acest ideal poate deveni realitate chiar în această vară, avându-le pe Mirela Lavric și Larisa Arcip cu șanse reale de a reprezenta România la Londra.
“Olimpiada este visul oricărui antrenor și sportiv. Sper să reușesc și acest lucru. Important e ca fetele să fie sănătoase și sunt convinsă că vor concura la adevărata lor valoare în competițiile din această vară”, a mai spus antrenoarea.
Femeia pompier
Meseria de pompier este una specială, mai ales când este practicată de o femeie. În cadrul Detașamentului de Pompieri Vaslui își desfășoară activitatea, începând din luna iulie a anului trecut, plutornier-major Mariana Palade, subofițer operativ principal (servant). A intrat în sistemul militar în anul 2006, la Detașamentul Bârlad, pe o funcție de telefonist în dispecerat, după ce în viața civilă a lucrat ca telefonist la o companie privată. Primele ture de serviciu din dispeceratul de la Bârlad i-au rămas întipărite în memorie și își amintește cu emoție de intervențiile de început la care a participat, de “zgomotul făcut de bocancii celorlalți colegi pe holul subunității în momentul alertării pentru intervenție”, de kilometrii parcurși în autospeciala de stingere.
“Nu m-am simțit niciodată exclusă, chiar dacă, în mare parte, colectivul din care fac parte este alcătuit din bărbați. Dimpotrivă, am fost sprijinită să învăț și să fac față provocărilor întâlnite în fiecare zi de lucru. Vin cu plăcere la serviciu, pentru că mă simt utilă. Cea mai frumoasă parte a acestei meserii este aceea de a-ți ajuta semenii aflați în dificultate”, a declarat Mariana Palade.
În Inspectoratul pentru Situații de Urgență “Podul Înalt” al județului Vaslui lucrează 15 femei.
O viață la ordin
Liliana Barbu lucrează la Poliția Bârlad de exact 38 de ani și patru luni. În momentul în care a pășit pentru pirma dată pe holurile Miliției (pe atunci) din Bârlad, avea exact 20 de ani. Iar acum, mai are doar câteva luni (până în octombrie) și se va pensiona.
“M-am angajat pe 19 noiembrie 1973, pe postul de secretar-dactilograf. Așa se spunea pe atunci. Chiar dacă am lucrat
într-un mediu în care bărbații predominau, vă pot spune cu mâna pe inimă că m-am simțit extraordinar. Niciodată nu s-a pus problema să fiu tratată cu răutate de vreun coleg. M-am obișnuit cu regulamentul cazon și cu toate trăsăturile specifice unui astfel de domeniu de activitate. Și vă spun sincer că, dacă ar fi să dau timpul înapoi și aș avea posibilitatea să îmi aleg o altă carieră, în alt domeniu, aș alege tot această slujbă”, ne-a mărturisit Liliana Barbu.
Ea recunoaște că i-a intrat atât de mult în singe ritmul trepidant de la serviciu, încât se gândește oarecum speriată la momentul în care peste numai câteva luni va ieși la pensie: “Am deja o nepoțică și este pe drum și un nepoțel, așa că vă dați seama că sunt cât se poate de mândră și de fericită. Vă spun sincer că mă gândesc cu groază la ziua când va trebuie să ies la pensie. M-am obișnuit foarte mult cu ritmul acesta de viață și nu știu dacă mă voi dezobișnui vreodată!”
Dincolo de calitatea ei de mamă sau soție, femeia a fost și este o constantă importantă a vieții sociale-profesionale. Prin devotament și pregătire, indiferent de domeniul în care activează, de multe ori femeia obține rezultate mult mai bune decât reprezentanții sexului tare, cu care lucrează cot la cot. Vă prezentăm, astăzi, exemplul câtorva reprezentante vasluiene ale sexului frumos care, prin activitatea lor profesională, demonstrează că femeia este o sursă nesecată de energie.
Povestea femeilor medic este o lecție de supraviețuire, un exemplu de învingător. Stau mai mult la spital decât cu propriile familii. Întrebate dacă merită un astfel de sacrificiu, ele răspund fără să stea pe gânduri: DA! Și-au ales această meserie din pasiune. Au ales să salveze vieți.
Munca la Spitalul Județean de Urgență Vaslui nu este deloc ușoară. Vin bolnavi din toate zonele și nu sunt deloc puțini.
Într-o lume măcinată de sărăcie, boala îi răpune pe oameni. Din păcate medicii trebuie să facă minuni fără a avea la dispoziție un buget satisfăcător.
Lelia Croitoru este medic neurolog și directorul medical al Spitalului Județean de Urgență Vaslui. Lucrează aici din anul 1991. Principala ei grijă este viața bolnavilor care îi trec prin mână zi de zi.
“Din 24 de ore, muncesc 18. Eu practic nu știu când mi-au crescut copiii. Acum am nepoți și nici ei nu știu cum cresc. Cresc în lipsa mea”, spune medicul Lelia Croitoru.
A salvat mii de vieți și, zi de zi, duce o luptă continuă, cruntă și nedreaptă cu moartea. Uneori, lupta este pierdută și sentimentul de neputință se lasă copleșitor. Cand se aud sirenele ambulanțelor, e semn că lupta trebuie reluată. Altă urgență, alt om care se zbate între viață și moarte. Nu este timp de sentimente, de ezitări, de intrebări inutile. Fiecare secundă contează... Satisfacția este, însă, pe măsură.
“Cea mai mare satisfacție pentru mine este atunci când un pacient care ajunge la spital pe targă pleacă acasă pe picioarele sale. Îmi aduc aminte de un caz al unei femei care a ajuns la spital într-o stare foarte gravă. Nu își putea mișca nici membrele inferioare și nici cele superioare. Au trecut ceva ani de atunci, iar acum o văd alergând pe stradă. Este o satisfacție care nu se poate descrie în cuvinte”, a mai spus Lelia Croitoru.
Alină durerea copiilorPovestea femeilor medic este o lecție de supraviețuire, un exemplu de învingător. Stau mai mult la spital decât cu propriile familii. Întrebate dacă merită un astfel de sacrificiu, ele răspund fără să stea pe gânduri: DA! Și-au ales această meserie din pasiune. Au ales să salveze vieți.
Munca la Spitalul Județean de Urgență Vaslui nu este deloc ușoară. Vin bolnavi din toate zonele și nu sunt deloc puțini.
Într-o lume măcinată de sărăcie, boala îi răpune pe oameni. Din păcate medicii trebuie să facă minuni fără a avea la dispoziție un buget satisfăcător.
Lelia Croitoru este medic neurolog și directorul medical al Spitalului Județean de Urgență Vaslui. Lucrează aici din anul 1991. Principala ei grijă este viața bolnavilor care îi trec prin mână zi de zi.
“Din 24 de ore, muncesc 18. Eu practic nu știu când mi-au crescut copiii. Acum am nepoți și nici ei nu știu cum cresc. Cresc în lipsa mea”, spune medicul Lelia Croitoru.
A salvat mii de vieți și, zi de zi, duce o luptă continuă, cruntă și nedreaptă cu moartea. Uneori, lupta este pierdută și sentimentul de neputință se lasă copleșitor. Cand se aud sirenele ambulanțelor, e semn că lupta trebuie reluată. Altă urgență, alt om care se zbate între viață și moarte. Nu este timp de sentimente, de ezitări, de intrebări inutile. Fiecare secundă contează... Satisfacția este, însă, pe măsură.
“Cea mai mare satisfacție pentru mine este atunci când un pacient care ajunge la spital pe targă pleacă acasă pe picioarele sale. Îmi aduc aminte de un caz al unei femei care a ajuns la spital într-o stare foarte gravă. Nu își putea mișca nici membrele inferioare și nici cele superioare. Au trecut ceva ani de atunci, iar acum o văd alergând pe stradă. Este o satisfacție care nu se poate descrie în cuvinte”, a mai spus Lelia Croitoru.
Eliza Tighici este medic pediatru și lucrează la cea mai mare unitate sanitară din județ de mai bine de un an. Timp suficient
pentru a se confrunta cu cele mai grave cazuri. Ziua de muncă începe dimineața devreme și se termină seara târziu. Și-a ales această meserie pentru că îi place și nimic nu o bucură mai mult decât zâmbetul unui copil care pleacă acasă sănătos. Face totul ca la carte, conștientă fiind că profesionalismul și cunoștințele vaste de medicină sunt reguli de bază pentru un medic.
“Cred că ce contează este ca atunci când pleci acasă să pleci mulțumit că ți-ai făcut treaba. Fac această meserie cu pasiune și mi se potrivește. Volumul de muncă este foarte mare. Timpul alocat vieții personale este limitat, dar iubesc această meserie și nu aș putea face altceva”, spun ea.
Copii răpuși de cele mai crunte boli, ajunși la spital de cele mai multe ori în stare foarte gravă. Micuți proveniți din familii măcinate de sărăcie și fără educație, lăsați în voia sorții. Ajung la medic când doar o minune de la Dumnezeu îi mai poate salva. Este și cazul Petronelei Hanu, din comuna vasluiană Oșești. Fetița s-a născut într-o familie dezorganizată și cu mulți copii. Sănătatea ei nu a fost o prioritate pentru mamă. Așa a juns fetița la spital mai mult moartă decât vie. La naștere, ea cântărea patru kilograme, dar la șapte luni cântărea puțin peste două kilograme. Când a ajuns la spital, abia mai răsufla. Diagnosticul pus copilei i-a înspăimântat până și pe medici: deshidratare hipernatremică. Concret, micuța era insuficient alimentată, iar puținele alimente pe care le primise nu erau corespunzătoare vârstei. Cu toate că prezenta semne evidente de boală, mama acesteia nu s-a îngrijorat. A adus-o la spital foarte târziu.
“A fost un caz care m-a marcat. Acel copil a venit într-o stare foarte gravă. Era practic o smochină uscată, vânătă-neagră, un copil aproape mort, abia îi mai bătea inima”, povestește medicul Eliza Tighici.
Din cauza complicațiilor pe care le suferise, bebelușul a intrat și în stop cardio-respirator. Copilul era resuscitat, iar preotul a fost chemat pentru a-l boteza.
“O colegă mi-a spus atunci că trebuie să fiu conștientă că, orice aș face, acel copil nu mai are nicio șansă. Nu am vrut să accept acest lucru. A început atunci o luptă contra cronometru. Recuperarea a fost extrem de dificilă, dar acel copil nu a murit nici după o zi, nici după două sau trei. Trăiește și astăzi. Am reușit să scoatem un copil din deshidratare hipernatremică fără ca el să ajungă dependent de dializă. Asta a fost o mare realizare. La patologii de genul acesta rămân de regulă sechele neurologice, retard. Ne-am așteptat la aceste urmări, dar din fericire nu au apărut. Copilul este perfect normal din toate punctele de vedere și se dezvoltă sănătos”, mai spune Eliza Tighici.
Fetița este acum internată într-un centru social din Negrești. Asistenții sociali au decis că este mai în siguranță aici decât în familia care a demonstrat că nu o iubește.
O “mamă” pentru 10.000 de prunci
Silvia Schnaider, medic primar în obstetrică-ginecologie la maternitatea bârlădeană, a reușit, după 30 de ani de carieră, să câștige respectul a generații întregi de mămici: “Am avut un principiu după care m-am ghidat în viață: vorba dulce mult aduce. E valabil și în relații de zi cu zi și, cu atât mai mult, în munca cu pacientul. Mulțumirea mea cea mai mare e că nu am ajuns să fiu blamată de peciente, ci să primesc numai mulțumiri. Am intenționat, la un moment dat, să plec din Bârlad, dar am renunțat la proiect pentru că în acest oraș mă simt acasă. Mă bucur să aud vorbe bune când sunt pe stradă sau să fiu sunată de foste paciente. Probabil că am făcut și eu greșeli, dar nu atât de mari încât să fiu judecată pentru ele”.
Munca în spital a fost ca un refugiu și gărzile nu au fost o corvoadă. Este bucovineancă prin naștere și întâmplarea a adus-o la Bârlad. Tot aici s-a decis să se specializeze în obstetrică. Nu a ținut niciodată numărul copiilor pe care i-a adus pe lume, dar este sigură că sunt peste 10.000 de nașteri la care a asistat: “Am ajuns deja la seria a doua și, cu puțin efort, ajung și la a treia. Mă bucur să văd că mă caută gravide care vor le fiu medic, ele fiind asistate tot de mine atunci când s-au născut”.
Pasiunea de o viață rămâne lectura și rebusul, iar televizorul rămâne doar pentru fundalul sonor care îi dă sentimentul că nu e singură. În zilele de 8 martie se bucură de plăceri mărunte.
“Nu-mi amintesc să fi făcut vreodată de gardă pe 8 martie, deoarece colegii au avut întotdeauna grijă să ne bucurăm de această zi. Gândul pe care-l adresez femeilor în aceată zi e să aibă parte de sănătate, în primul rând, și apoi să știe să se bucure de fiecare moment frumos al vieții”, a încheiat “mama” cu 10.000 de prunci.
“8 Martie, e ziua când sunt alintată”
După 13 ani de carieră, Denisa Oasenegre, kinetoterapeut la spitalul bârlădean, se poate considera o femeie împlinită. A descoperit în timpul facultății că și-a ales meseria potrivită și se poate mândri cu numeroase reușite. În primii ani de muncă s-a izbit de mentalitatea pacienților, recuperarea post-traumatică fiind o noțiune străină pentru cei mai mulți bolnavi. Consideră că oamenii nu și-au schimbat în totalitate ideile în această privință, lucru pe care-l trece și pe seama lipsurilor materiale. A tras această concluzie după ce a lucrat într-o clinică din Franța și a văzut că profesia pe care o urmează este mult mai apreciată.
“A fost o curiozitate să văd cum se muncește în străinătate, nu am plecat neapărat pentru salariul oferit acolo. Francezii sunt dependenți de recuperare și iau acest lucru în serios. Probabil că și la noi ar fi la fel dacă asigurările de sănătate ar acoperi toate costurile. Francezii au o părere foarte bună despre cadrele medicale din România. Spun că noi suntem mai delicați, iar medicii lor sunt mai comozi”, ne-a mărturisit Denisa Oasenegre.
“8 Martie e ziua când sunt alintată. Deja am observat că acasă că se fac pregătiri pe ascuns. Celor trei băieți ai mei (doi copii și soțul, n.r.) le place să-mi facă mici surprize. Băiatul cel mic s-a dat de gol și mi-a oferit deja felicitarea pe care a făcut-o la grădiniță”, mai spun ea.
Firavă și puternică
Alice Ruja a fost nouă ani judecător, iar de zece ani încoace este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui. În lumea justiției, care de cele mai multe ori este atribuită bărbaților, ea face față cu succes. În meseria pe care o practică a avut multe de învățat.
“Am învățat că încrederea se pierde o singură dată în viață. Am învățat să nu vreau de la viață mai mult decât îmi poate oferi și evit, astfel dezamăgirea. Am învățat că în viață există multe sfârșituri, dar și că orice sfârșit are un nou început. Am învățat să privesc prin parbriz și, rareori, prin lunetă. Am învățat că nu există lucruri mari sau lucruri mici și că ele devin astfel doar prin felul în care le privești. Am învățat să iau de la viață tot ce vreau, pentru că prefer ca la sfârșitul ei să regret lucrurile pe care le-am făcut greșit decât lucrurile pe care nu le-am făcut deloc. Am învățat că mai am multe de învățat”, spune Alice Ruja.
Deși, prin natura profesiei, și-a trăit cea mai mare parte din viață printre infractori, ea nu regretă nimic și are și satisfacții profesionale: “Profesia îmi oferă multe satisfacții, dar cea mai mare dintre ele e atunci când reușesc să soluționez un dosar cu autor necunoscut. Oricum, orice caz care mă provoacă intelectual și îl soluționez îmi aduce satisfacții”.
Polițista optimistă
Mihaela Ștraub este ofițer relații publice în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Vaslui din 2003. Este o fire optimistă, iar de-a lungul timpulul a învățat o lecție tristă de viață.
“Lecția de viață are legătură cu afirmația unei colege din cadrul inspectoratului referitore la faptul că, deși un polițist a prins nouă hoți din zece, lumea îl judecă pentru cel pe care nu l-a prins. Dacă aplică o amendă este considerat milițian, dacă iartă contravenientul este considerat corupt, dacă folosește forța este considerat brută, iar dacă negociază nu are autoritate. Fiind o fire optimistă, cred însă că timpul le va rezolva pe toate, iar această afimație va fi trecută la «a fost odată...» Satisfacțiile în muncă vin atunci când reușesc să orientez interesul jurnaliștilor de la un eveniment din stradă, cu o anumită vizibilitate, la rezultatele bune obținute de polițiștii vasluieni în lupta cu infractorii”, a spus Mihaela Ștraub.
Șlefuitoarea de talente
Viorica Pintilie a devenit un nume în atletismul românesc. Profesoara Liceului cu Program Sportiv Vaslui a reușit să-și modeleze sportivele după chipul și asemănarea ei, obținând lauri atât în competițiile naționale, cât și în cele internaționale. Perioada postdecembristă a fost presărată cu multe medalii și titluri de campioane naționale, europene și mondiale, grație sportivelor Larisa Arcip și Mirela Lavric, Mădălina Leonte și Magdalena Moșneagu. Viorica Pintilie este una dintre antrenoarele care își îndrăgesc extrem de mult profesia, punând de multe ori familia pe planul secund.
“Îmi iubesc profesia mai mult decât orice pe lumea asta. Sper să mă țină Dumnezeu sănătoasă în continuare ca să pot obține noi performanțe. Ceea ce am realizat se datorează și familiei mele. Este singurul meu suport moral, fără de care n-aș putea merge înainte”, a spus Viorica Pintilie.
Visul ei e să ajungă la o olimpiadă, iar acest ideal poate deveni realitate chiar în această vară, avându-le pe Mirela Lavric și Larisa Arcip cu șanse reale de a reprezenta România la Londra.
“Olimpiada este visul oricărui antrenor și sportiv. Sper să reușesc și acest lucru. Important e ca fetele să fie sănătoase și sunt convinsă că vor concura la adevărata lor valoare în competițiile din această vară”, a mai spus antrenoarea.
Femeia pompier
Meseria de pompier este una specială, mai ales când este practicată de o femeie. În cadrul Detașamentului de Pompieri Vaslui își desfășoară activitatea, începând din luna iulie a anului trecut, plutornier-major Mariana Palade, subofițer operativ principal (servant). A intrat în sistemul militar în anul 2006, la Detașamentul Bârlad, pe o funcție de telefonist în dispecerat, după ce în viața civilă a lucrat ca telefonist la o companie privată. Primele ture de serviciu din dispeceratul de la Bârlad i-au rămas întipărite în memorie și își amintește cu emoție de intervențiile de început la care a participat, de “zgomotul făcut de bocancii celorlalți colegi pe holul subunității în momentul alertării pentru intervenție”, de kilometrii parcurși în autospeciala de stingere.
“Nu m-am simțit niciodată exclusă, chiar dacă, în mare parte, colectivul din care fac parte este alcătuit din bărbați. Dimpotrivă, am fost sprijinită să învăț și să fac față provocărilor întâlnite în fiecare zi de lucru. Vin cu plăcere la serviciu, pentru că mă simt utilă. Cea mai frumoasă parte a acestei meserii este aceea de a-ți ajuta semenii aflați în dificultate”, a declarat Mariana Palade.
În Inspectoratul pentru Situații de Urgență “Podul Înalt” al județului Vaslui lucrează 15 femei.
O viață la ordin
Liliana Barbu lucrează la Poliția Bârlad de exact 38 de ani și patru luni. În momentul în care a pășit pentru pirma dată pe holurile Miliției (pe atunci) din Bârlad, avea exact 20 de ani. Iar acum, mai are doar câteva luni (până în octombrie) și se va pensiona.
“M-am angajat pe 19 noiembrie 1973, pe postul de secretar-dactilograf. Așa se spunea pe atunci. Chiar dacă am lucrat
într-un mediu în care bărbații predominau, vă pot spune cu mâna pe inimă că m-am simțit extraordinar. Niciodată nu s-a pus problema să fiu tratată cu răutate de vreun coleg. M-am obișnuit cu regulamentul cazon și cu toate trăsăturile specifice unui astfel de domeniu de activitate. Și vă spun sincer că, dacă ar fi să dau timpul înapoi și aș avea posibilitatea să îmi aleg o altă carieră, în alt domeniu, aș alege tot această slujbă”, ne-a mărturisit Liliana Barbu.
Ea recunoaște că i-a intrat atât de mult în singe ritmul trepidant de la serviciu, încât se gândește oarecum speriată la momentul în care peste numai câteva luni va ieși la pensie: “Am deja o nepoțică și este pe drum și un nepoțel, așa că vă dați seama că sunt cât se poate de mândră și de fericită. Vă spun sincer că mă gândesc cu groază la ziua când va trebuie să ies la pensie. M-am obișnuit foarte mult cu ritmul acesta de viață și nu știu dacă mă voi dezobișnui vreodată!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu