Barlad Online
MUNCÃ PATRIOTICÃ Si-a petrecut tineretea punând umãrul la ridicarea celor mai importante fabrici din Vaslui. Pânã la Revolutie, la “Mobilã”, la “Izolatoare”, la Mecanica si “Confectii” au muncit mii si mii de oamenii. Se poate spune cã, de atunci, Vasluiul a început sã prindã viatã ca oras. În paralel, se construiau blocuri, muncitorii îsi întemeiau familii, fãrã sã le fie teamã cã nu vor avea ce sã le punã copiilor pe masã. Într-adevãr, totul era drãmuit. Dar era. Acum, la 69 de ani, nea Gheorghe priveste în jur si vede un Vaslui mai obosit si mai dãrâmat decât el.
Din ceea ce seful de brigadã Gheorghe Cârlan a construit demult, cu alti colegi de breaslã, din fabricile care erau mândria Vasluiului, în care muncitorii misunau ca furnicile, nu au rãmas decât niste imense clãdiri pãrãginite si mormane de moloz. Multi dintre colegii de santier s-au dus în lumea dreptilor. Altii, ca si el, simt cã trãiesc într-o epocã în care nu-si mai au rostul. Totul se miscã repede; absurd de repede. Evenimentele se succed cu o rapiditate greu de suportat chiar si pentru tineri. Aici, a apãrut peste noapte, ditamai palatul, în fata cãruia troneazã, ca la expozitie, parcã, masini de lux, dincolo, o cocioabã în care stau înghesuiti cine stie câti amãrâti. La televizor, tinere aproape goale, cuplate, bineînteles, cu fotbalisti (care, prin natura “profesiei”, umblã, si ei, tot dupã “gol”) si politicieni mincinosi (ãsta, de fapt, e pleonasm). Parveniti si sãraci. O Românie care, lui nea Gheorghe, îi face bãtrânetea mult mai grea. “Mai norocosi au fost altii dinaintea mea, ajunsi la bãtrânete. Aveau multumirea cã, de pe urma muncii lor de-o viatã, se vede ceva. La mine, si cred cã, de fapt, la toatã generatia mea, existã regretul cã am muncit degeaba. Cã nimic din ceea ce am construit nu le mai foloseste si celor care vin dupã noi”.
Vasluiul si Bârladul, santier de fabrici si uzine
Gheorghe Cârlan a fost sef de brigadã la fierari-betonisti, în cadrul unui santier a cãrui conducere era la Iasi. “Asa erau, atunci, împãrtite pe zone. Totul era calculat. Când se construia la Vaslui, veneau echipe din toate zonele Moldovei. Ne deplasam la Bârlad, mergeam sã construim si la Suceava, Botosani, oriunde era nevoie. În 1965 lucram la ridicarea fabricii de confectii si a celei de mobilã. În 1968 a fãcut armãtura pentru beton la primul castel de apã din Vaslui, acela de pe Delea. “Prim secretar la Vaslui era, pe vremea aceea, Gheorghe Tãnase. Si era tare greu cu apa la Vaslui. Se foloseau bazine. În timp ce se construia castelul de apã, lucram si la ridicarea depozitului de lângã calea feratã, Fruct-Export. Asa se chema atunci actualul Leguvas. Echipe de la noi se deplasau si la Bârlad, unde se construia Barajul Râpa Albastrã. Nimeni nu stãtea degeaba. S-au construit atunci si Fepa si Abrazivii”.
Centrul Civic al Vasluiului îi poartã amprenta
În anii ’68 – ’69 s-a început constructia Centrului Civic al Vasluiului. Atunci s-a ridicat actualul Palat Administrativ, clãdirea Postei, Casa de Culturã a Sindicatelor si Hotelul Racova. Cum s-a reusit construirea atâtor imobile, cu destinatii variate, în timp atât de scurt? “Aceasta este o întrebare pe care numai un tânãr al zilelor noastre o poate pune. Dar nu este vina lui. Acestea sunt vremurile pe care le-a prins. Se lucra flux continuu, nu ca acum, cã stau ãstia câte douã luni sã toarne un kilometru de autostradã si acela, vai de capul lui. Nimeni nu pierdea timpul. Si lucrãrile erau de calitate. Palatul Administrativ si Posta, de exemplu, nu s-au dãrâmat si sunt folosite si în ziua de azi. La fel ar fi putut fi si cu fabricile, dacã nu erau la mijloc interese ascunse, care au dus la privatizãri dezastruoase”.
Politia mi-i aducea pe santier pe cei fãrã loc de muncã
Dincolo de rigorile duse pânã la absurd ale comunismului (pâinea si curentul cu portia, lipsa libertãtii de exprimare a intelectualilor etc.) pentru omul rând a avut si pãrti bune. Oamenii erau mai disciplinati (fie si de altii, dacã nu vroiau sã se disciplineze singuri), mai harnici. “Nu erau atâtea crâsme, si pline toate, ca în ziua de azi. Politia intra în localuri si îi verifica pe cei de-acolo. Când gãseau pe unii fãrã loc de muncã, îi mai aduceau si pe la mine. “Angajeazã-i!”, îmi spuneau. Si eu îi repartizam pe la echipe, stãteam pe lângã meseriasi si învãtau si ei. Era disciplinã si mai mult bun simt. Si, mai presus de toate, oamenii aveau satisfactia muncii”.
“De ce plângi, tatã?”
“Treceam, odatã, cu fiul meu, cu masina, pe lângã CFS. Mi-au dat lacrimile când am vãzut turnul de apã prãbusit. <<De ce plângi, tatã?>>, m-a întrebat bãiatul. Cum sã nu plâng, când vãd cum au dãrâmat ãstia turnul de apã? Si eu am muncit la ridicarea lui. Praful s-a ales de toate. Mobila a dat faliment, Izolatoarele la fel, Mecanica abia se târâie, cu vreo sutã de muncitori din 2000… Am pus umãrul la înãltarea lor ca, acum, la bãtrânete, sã-mi vãd bãiatul si nora plecati la muncã în strãinãtate, fiindcã, aici, la ei acasã, nu au ce sã facã”, a spus Gheorghe Cârlan. Cei 69 de ani l-au prins ca pe toti pensionarii din România: într-o luptã pentru supravietuire. Pe lângã apartamentul primit pe vremea lui Ceausescu si cumpãrat dupã Revolutie, are la tarã o cãsutã rãmasã de la pãrintii lui, unde se retrage, cu sotia, din primãvarã pânã-n toamnã.
MUNCÃ PATRIOTICÃ Si-a petrecut tineretea punând umãrul la ridicarea celor mai importante fabrici din Vaslui. Pânã la Revolutie, la “Mobilã”, la “Izolatoare”, la Mecanica si “Confectii” au muncit mii si mii de oamenii. Se poate spune cã, de atunci, Vasluiul a început sã prindã viatã ca oras. În paralel, se construiau blocuri, muncitorii îsi întemeiau familii, fãrã sã le fie teamã cã nu vor avea ce sã le punã copiilor pe masã. Într-adevãr, totul era drãmuit. Dar era. Acum, la 69 de ani, nea Gheorghe priveste în jur si vede un Vaslui mai obosit si mai dãrâmat decât el.
Din ceea ce seful de brigadã Gheorghe Cârlan a construit demult, cu alti colegi de breaslã, din fabricile care erau mândria Vasluiului, în care muncitorii misunau ca furnicile, nu au rãmas decât niste imense clãdiri pãrãginite si mormane de moloz. Multi dintre colegii de santier s-au dus în lumea dreptilor. Altii, ca si el, simt cã trãiesc într-o epocã în care nu-si mai au rostul. Totul se miscã repede; absurd de repede. Evenimentele se succed cu o rapiditate greu de suportat chiar si pentru tineri. Aici, a apãrut peste noapte, ditamai palatul, în fata cãruia troneazã, ca la expozitie, parcã, masini de lux, dincolo, o cocioabã în care stau înghesuiti cine stie câti amãrâti. La televizor, tinere aproape goale, cuplate, bineînteles, cu fotbalisti (care, prin natura “profesiei”, umblã, si ei, tot dupã “gol”) si politicieni mincinosi (ãsta, de fapt, e pleonasm). Parveniti si sãraci. O Românie care, lui nea Gheorghe, îi face bãtrânetea mult mai grea. “Mai norocosi au fost altii dinaintea mea, ajunsi la bãtrânete. Aveau multumirea cã, de pe urma muncii lor de-o viatã, se vede ceva. La mine, si cred cã, de fapt, la toatã generatia mea, existã regretul cã am muncit degeaba. Cã nimic din ceea ce am construit nu le mai foloseste si celor care vin dupã noi”.
Vasluiul si Bârladul, santier de fabrici si uzine
Gheorghe Cârlan a fost sef de brigadã la fierari-betonisti, în cadrul unui santier a cãrui conducere era la Iasi. “Asa erau, atunci, împãrtite pe zone. Totul era calculat. Când se construia la Vaslui, veneau echipe din toate zonele Moldovei. Ne deplasam la Bârlad, mergeam sã construim si la Suceava, Botosani, oriunde era nevoie. În 1965 lucram la ridicarea fabricii de confectii si a celei de mobilã. În 1968 a fãcut armãtura pentru beton la primul castel de apã din Vaslui, acela de pe Delea. “Prim secretar la Vaslui era, pe vremea aceea, Gheorghe Tãnase. Si era tare greu cu apa la Vaslui. Se foloseau bazine. În timp ce se construia castelul de apã, lucram si la ridicarea depozitului de lângã calea feratã, Fruct-Export. Asa se chema atunci actualul Leguvas. Echipe de la noi se deplasau si la Bârlad, unde se construia Barajul Râpa Albastrã. Nimeni nu stãtea degeaba. S-au construit atunci si Fepa si Abrazivii”.
Centrul Civic al Vasluiului îi poartã amprenta
În anii ’68 – ’69 s-a început constructia Centrului Civic al Vasluiului. Atunci s-a ridicat actualul Palat Administrativ, clãdirea Postei, Casa de Culturã a Sindicatelor si Hotelul Racova. Cum s-a reusit construirea atâtor imobile, cu destinatii variate, în timp atât de scurt? “Aceasta este o întrebare pe care numai un tânãr al zilelor noastre o poate pune. Dar nu este vina lui. Acestea sunt vremurile pe care le-a prins. Se lucra flux continuu, nu ca acum, cã stau ãstia câte douã luni sã toarne un kilometru de autostradã si acela, vai de capul lui. Nimeni nu pierdea timpul. Si lucrãrile erau de calitate. Palatul Administrativ si Posta, de exemplu, nu s-au dãrâmat si sunt folosite si în ziua de azi. La fel ar fi putut fi si cu fabricile, dacã nu erau la mijloc interese ascunse, care au dus la privatizãri dezastruoase”.
Politia mi-i aducea pe santier pe cei fãrã loc de muncã
Dincolo de rigorile duse pânã la absurd ale comunismului (pâinea si curentul cu portia, lipsa libertãtii de exprimare a intelectualilor etc.) pentru omul rând a avut si pãrti bune. Oamenii erau mai disciplinati (fie si de altii, dacã nu vroiau sã se disciplineze singuri), mai harnici. “Nu erau atâtea crâsme, si pline toate, ca în ziua de azi. Politia intra în localuri si îi verifica pe cei de-acolo. Când gãseau pe unii fãrã loc de muncã, îi mai aduceau si pe la mine. “Angajeazã-i!”, îmi spuneau. Si eu îi repartizam pe la echipe, stãteam pe lângã meseriasi si învãtau si ei. Era disciplinã si mai mult bun simt. Si, mai presus de toate, oamenii aveau satisfactia muncii”.
“De ce plângi, tatã?”
“Treceam, odatã, cu fiul meu, cu masina, pe lângã CFS. Mi-au dat lacrimile când am vãzut turnul de apã prãbusit. <<De ce plângi, tatã?>>, m-a întrebat bãiatul. Cum sã nu plâng, când vãd cum au dãrâmat ãstia turnul de apã? Si eu am muncit la ridicarea lui. Praful s-a ales de toate. Mobila a dat faliment, Izolatoarele la fel, Mecanica abia se târâie, cu vreo sutã de muncitori din 2000… Am pus umãrul la înãltarea lor ca, acum, la bãtrânete, sã-mi vãd bãiatul si nora plecati la muncã în strãinãtate, fiindcã, aici, la ei acasã, nu au ce sã facã”, a spus Gheorghe Cârlan. Cei 69 de ani l-au prins ca pe toti pensionarii din România: într-o luptã pentru supravietuire. Pe lângã apartamentul primit pe vremea lui Ceausescu si cumpãrat dupã Revolutie, are la tarã o cãsutã rãmasã de la pãrintii lui, unde se retrage, cu sotia, din primãvarã pânã-n toamnã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu