Barlad Online
Ce știm despre această femeie, soția avocatului bârlădean Sterian Dumbravă, este doar faptul că își repudiase apartenența la naționalitatea evreiască cu doar câțiva ani în urma apariției acestei filiale evreiești a PCR, numită CDE. Așadar, la sfârșitul anului 1941, Carenina (Nina) Dumbravă avea o cu totul altă părere despre o anumită “rasă”. Iată ce scrisese într-o declarație înaintată conducerii Comunității: “Subsemnata Carenina St(erian) Dumbravă, licențiată a Facultăței de Litere și Filozofie din București, domiciliată în Bârlad, str. I.C. Brătianu, nr. 18, am onoarea a vă depune odată cu prezenta: 1) Certificatul no. 4028/1941 al Percepției fiscale Bârlad din care se constată că subsemnata nu figurez impusă cu nici un venit, întrucât nu posed personal nici un fel de avere. Dau următoarele obiecte: a) Una cămașă bărbătească; b) Una pereche izmene; c) Una pereche ciorapi; d) Două batiste și e) Un prosop, conform art. 3, alineatul a, al decretului-lege din 21 octombrie 1941”. De aici am tras concluzia că acesta era minimul prevăzut de lege pentru persoanele fără declarații fiscale.
Mărturisirea de trădare a “rasei” continuase astfel: “Odată cu aceasta țin să luați act că sunt aproape 10 ani de când subsemnata, în mod conștient și voluntar, m’am desprins din rasa căreia i’am aparținut prin naștere și m’am integrat sincer și definitiv în IDEALURILE DE VIAȚÂ NAȚIONALÂ ȘI CREȘTINÂ ALE SOȚULUI MEU, AVOCATUL STERIAN DUMBRAVÂ (subl.ns.), subsemnata fiind creștinată între timp împreună cu fetița mea, Doina, căror idealuri înțeleg să le slujesc până la sfârșitul vieții mele”. Urmarea fusese și mai dură: “(...)Dacă înțeleg să depun aceste obiecte la comunitatea aceasta, o fac numai pentru SATISFACEREA RIGORILOR UNEI LEGI NAȚIONALE (subl.ns.). NICI ÎNTR’UN CAZ, ÎNSÂ, NU ÎNȚELEG A FACE PARTE, SUB NICI O FORMÂ, COMUNITÂȚII DVS. (subl.ns.)”. Relevant și edificator acest incomod aspect ce reprezintă în mod uluitor capacitatea unora de a se asemăna cu cameleonul sau de a se face frate cu dracu’ până or trece puntea!
Am făcut acest instructiv excurs deoarece am regăsit numele acestei doamne (??) în mijlocul, de-acum, dragei sale “rase” evreiești, căreia i se dedicase după ce întorsese capul-compas la 180 de grade și pe care, se pare, nu o mai ura și disprețuia, însă numai dintr-un scandalos oportunism. Mai mult, în procesul verbal fără număr încheiat la data de 3 noiembrie 1945, numele Carenina devenise curat NINA, această doamnă, cu foarte puține scrupule de ordin identitar, cotind-o când spre evrei, când spre români. Ea făcea parte din conducerea unui sindicat local numit USIC (uniunea sindicală din industrie și comerț), pe care-l luase sub aripa sa protectoare însuși “revoluționarul” partid al comuniștilor, ocazie cu care madama luase loc la prezidiul ședinței alături de cei de care se dezisese și care deveniseră reprezentanți de frunte ai CDE: “Dl. Avocat L. Iacobsohn, Samy Beneș, Iosif Epstein, Lazăr Moscovici, Duță Marcovici, Sulim Svemer, Froim Kanner, Strul Solomonovici și Naty Rubinstein”.
Suntem absolut convinși că toți acești bărbați evrei știau despre fostul document depus la Comunitate, dar faptul că abila femeie se disimulase prin aderarea la partidul comunist a fost de natură a le închide gurile urgent deoarece succesele acestei formațiuni politice vândute complet ocupanților ruși veniseră prea repede și se anunțau altele și mai și, ca de exemplu “câștigarea” unor alegeri trucate și, în ultimă instanță, acapararea totală a puterii prin demolarea ultimului stâlp al unei poreclite democrații - regele Mihai I, care a fost obligat să abdice și să părăsească țara la începutul anului 1948. Faptul că această femeie se număra printre liderii sindicatului de mai sus este dovedit de scurtul ei discurs înregistrat la debutul ședinței: “Tov. Nina arată datoria fiecăruia de a lucra în cadrul organizației de massă în care este încadrat pentru a ajuta la ridicarea partidului nostru. În acest scop, USIC trebuie să devină o organizație serioasă de massă în sprijinul partidului și al democrației”.
Fără niciun fel de dubiu, putem aprecia că “partidul nostru”, care era și “democratic” pe deasupra, pomenit în discursul cucoanei, nu era altul decât partidul comunist. În acest USIC, care era un soi de sindicat de ramură, intraseră, în special, comercianții evrei, cei mai numeroși la acea vreme, dar nu trebuie să-i dăm deoparte nici pe cei români, precum: N. Grigoriu, N. Peiu și D. Ghimpu, “a căror atitudine ne este bine cunoscută”. Faptul că se înscriseseră numai și numai din interes propriu și profit imediat reiese din următoarea frază, care nu exprima, de altfel, decât un mare adevăr, dar și o mare dezamăgire: “Tov. Svemer nu cunoaște activitatea USIC-ului, dar crede că CAMPANIA GUVERNULUI CONTRA SPECULEI A FÂCUT CA ACEASTÂ ORGANIZAȚIE SÂ NU MEARGÂ PREA BINE (păi, cum să meargă dacă gheșeftul speculei se dusese de râpă?!, subl. și n.a.)”. Pentru ca aprecierile noastre să devină certitudine, iată ce a mai spus alt domn: “D-l. Kanner crede că dacă mărfurile ar trece dela USIC București la USIC Bârlad, atunci ele ar ajunge la consumator fără majorări de prețuri șI ASTFEL SPECULA AR FI DESFIINȚATÂ (toate sublinierile aparțin autorului)”. Pentru a mai sublinia o dată oportunismul extrem al comercianților de ambele nații, care văzuseră în USIC o uriașă trambulină spre profituri obținute ilegal, “Tov. Samy Beneș arată că vechii conducători ai USIC-ului au reușit foarte greu să înființeze sindicatul, dar comercianții au crezut că acest sindicat VA PUTEA PARA ORICE LEGIUIRE CONTRA COMERȚULUI ȘI DECI ȘI LEGILE ECONOMICE (subl.ns.)”, adică o imensă speculă necontrolată și tolerată ce ar fi adus la fel de imense beneficii comercianților, în dauna statului (care urma să primească impozit praful de pe tobă sau chiar părul de pe piciorul broaștei), dar și a celor mulți și sărăciți deopotrivă de război și de prezența trupelor sovietice, cărora li se cuvenea totul, potrivit marii majorități a articolelor din Convenția de Armistițiu.
Că româno-evreica Nina Dumbravă era la acea vreme și lider de sindicat, dar și activistă a partidului comunist (bolșevic) român reiese fără echivoc sau dubiu din altă intervenție a acesteia, care a fost și ultima la această întrunire hibridă, tovărășeasco-domnească: “Tov. Nina spune că toată lumea are acum de suferit. Partidul comunist trebuie să ducă o politică de înțelegere a vremurilor actuale și cere acest lucru și tovarășilor și simpatizanților”.
Profund emoționat, tov. avocat Iacobsohn, personaj marcant al CDE Bârlad, a mai spus că el
“...consideră această ședință ca o școală de cadre (subl.ns.) și cere ca astfel de ședințe să se țină cel puțin o dată pe lună”. “Omnia erat demonstranda demonstrata” (Tot ce trebuia demonstrat s-a demonstrat, lb. latină) și-atât.
Ce era GELID?
Deoarece am găsit în documentele cercetate, de foarte multe ori, acronimul GELID, iată că din statutul acestei organizații pur evreiești am putut dezlega misterul. Deci, imediat după abolirea legilor antisemite, au fost abrogate, desigur, și decretele referitoare la munca în folos obștesc a evreilor cu vârsta cuprinsă, la un moment dat, între 15-60 de ani. Aceștia s-au constituit într-o organizație numită “Gruparea eliberaților din lagăre, închisori și detașamente” (GELID). La Bârlad, această organizație s-a constituit în luna iunie 1945, ocazie cu care a fost trimisă o informare însuși Ministerului de Război de atunci (ministru: general Constantin Vasiliu Rășcanu). Iată ce scriseseră inițiatorii: “Gruparea noastră, care este asociație de masă a celor eliberați din lagăre, închisori și detașamente (exterioare de lucru), are ca prim scop ajutorarea membrilor săi, rămași în suferință de pe urma regimurilor de teroare fascisto hitleriste”.
Urma o constatare perfect adevărată și reprobatoare la adresa acelor coreligionari care-și salvaseră prețioasele și inegalabilele piei prin plata în bani a scutirilor de muncă obligatorie: “Detașamentele de muncă obligatorie, înființate de regimul Antonescu, au scos din circuitul de producție pe toți evreii care au făcut parte din acesta, fără însă a atinge în aceeași măsură PE CEI GÂSIȚI
NECESARI ÎN CÂMPUL MUNCII (subl.ns.), fie printr-o specializare profesională, sau majoritatea ca patroni comercianți și industriași, CARE CU PREȚUL MULTOR SUTE DE MII DE LEI ÎȘI SALVAU BUNUL TRAI DE ACASÂ (subl. în orig.)”. Grava inechitate pe care cei din GELID o semnalau ministrului de război tocmai pe această discrepanță a modului păgubos de repartizare a atribuțiunilor și obligațiilor legale se bazase, așa cum comentasem și noi ceva mai sus problema: “Categoria aceasta din urmă putem spune că nu a suferit prea mult depe urma terorii hitleriste, având banul la dispoziție, CU AJUTORUL CÂRUIA REUȘEAU SÂ-ȘI SALVEZE PIELEA (subl. în orig.)”.
Durerosul punct pe “i” urma abia de acum înainte: “Ceea ce ne face să comunicăm cele de mai sus este mai ales faptul că în ultimul timp au început concentrări care, cel puțin în orașul nostru, printr-o stranie coincidență, au lovit mai mult tocmai în acei reîntorși după 4 ani din detașamente (subl. în orig.)”. Dar, așa cum se întâmplă cu majoritatea memoriilor revendicative de acest gen, cea mai tare parte era conținută de final, care poate reaminti cititorului acestor rânduri curioasa echitate de tip socialist pe care o practicase și Antonescu atunci când interzisese substituirea celor convocați la muncă în folosul obștii cu coreligionarii săraci dispuși a-și vinde bătăturile de pe palme pentru o lingură de mâncare în plus cu care ar mai fi ostoit foamea numeroaselor familii lăsate pe ulița evreiască: “Ne permitem a vă sugera ideea, de care sperăm că veți binevoi a ține seama, și anume: la chemările la concentrare a evreilor să se țină seama de cei 4 ani de muncă obligatorie ca fiind concentrare aceștia fiind lăsați la dispoziția familiilor lor, iar foștii beneficiari ai carnetelor de scutire de muncă ce nu vor prezenta dovada de muncă în detașamente să fie preferați (subl. în orig.)”.
“Prezența reacționarilor (...) constituie o piedică pentru P(artidul) C(omunist)”
În septembrie 1947, responsabilul provinciei din cadrul Centralei CDE de la București, avocatul N. Rosenzweig, trimitea la Bârlad o instrucțiune numită “Problema alegerilor la Comunitățile evreiești”. Plină de sfaturi “prețioase”, această depeșă va fi captat atenția șefului local, dr. S. Naftalis, care, cu toate criticile pe care le încasase cu seninătate și stoicism chiar la începutul activității CDE, rămăsese pe post, rumegând încă în mintea-i de revoluționar sadea noi răzbunări împotriva celor care-i căzuseră greu la stomac, cândva. Iată că tocmai adresa aceasta îi oferea frumosul și nesperatul prilej de a se mai debarasa de câțiva incomozi din staff-ul de conducere. Rosenzweig punctase următoarele: “Deși au trecut 3 ani dela 23 August 1944, Comunitățile Evreești din aproape întreaga țară, inclusiv Capitala, sunt încă constituite după asemănarea guvernului Sănătescu, adică din comisiile interimare ale acestora mai fac parte și delegați ai partidelor manist și brătienist (subl.ns.) (...). Prezența în conducerile Comunităților a elementelor reacționare constitue o piedică serioasă pentru democratizarea instituțiilor obștei evreești și o greutate în munca DEPUSÂ ACOLO DE DELEGAȚII P.C. (subl.ns.)”.
Desigur, potrivit părerii tov-ului de la București, “epurarea” reacționarilor ar fi netezit calea albirii creierelor oamenilor de rând și transformarea acestora în unelte docile ale noilor stăpâni de sclavi. De fapt, asta și cerea Rosenzweig: “Toată această situație necorespunzătoare apare anacronică, retrogradă și de aceea se impune fixarea de alegeri ale Comunității care să trimeată elemente ridicate, cinstite, active, tovarăși sau alții apropiați nouă (subl.ns.)”. După toată această gargară politică, responsabilul provinciei fixase și data alegerilor: “...la sfârșitul lui Octombrie sau la începutul lui Noembrie”, adică după ce tov. dr. Naftalis se va fi descotorosit de reacționari. Dar iată care fusese componența Comisiei interimare evreiești de la Bârlad, imediat după data de 23 august 1944, mai precis pe 21 septembrie a aceluiași an: “Președinte: Dr. S. Naftalis; secretar: Schwemer; Membrii: Dr. B. Schechter (partidul comunist); Dr. H. Finkelstein (social democrat); M. Schwartz (partidul comunist); Prof. R. David (partidul
comunist); Farmacist Schechter (partidul comunist); Avocat Iacobsohn (Partidul Național Țărănesc); Leibovoci Mișu (social democrat); Orenstein (partidul comunist); Rosenthal Haim (fără partid); Edelstein Iosef (fără partid); Farmacist Perlmutter (fără partid); Herșcovici S. (Partidul Național Liberal)”.
Prima cooperativă de producție din Bârlad
Ideea muncii în colectiv nu fusese o noutate în anii de început ai comunismului românesc, post-23 august 1944, ea existând și în perioada interbelică chiar și în ramura agricolă. De altfel, în cadrul unor executive, a funcționat și un Minister al Cooperației care, spre exemplu, în scurta perioadă de funcționare a guvernului Gheorghe Tătărescu IV (17 noiembrie - 28 decembrie 1937) l-a avut în frunte pe vasluianul Mihail Negură, iar în al doilea guvern condus de către generalul Sănătescu (4 noiembrie - 5 decembrie 1944), precum și în cel condus de generalul Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945), ministru fiind Gheorghe Fotino.
Cooperativa pe care au înființat-o nouă bărbați și 18 doamne de naționalitate evreiască urma a se ocupa exclusiv cu producerea confecțiilor și a lenjeriei. Întrunirea constitutivă s-a ținut la data de 10 decembrie 1944, iar capul procesului verbal frumos scris la mașină era astfel: “...noi, subsemnații meseriași din branșa croitorie și lingerie, întruniți în localul școalei israelite, ascultând expunerile făcute de delegații Comitetului Democratic Evreesc, secția Bârlad, am hotărât în unanimitate creiarea unei cooperative de producție cu secții de croitorie și lingerie cu sediul în Bârlad, str. Belloescu, nr. 11”.
Iată-i nominal pe cei care ridicaseră mâna votând “pentru” și care urmau a fi viitorii lucrători cooperativizați: “Croitorie: Mendelovici David, Abramovici Zissu, Wechsler Iosif, Orenstein Albert, Marcus Haim, Marcus Hunia, Goldstein Dorina, Abramovici Malca, Senarf Lazăr, Steimberg Aron, Levvy Dora, Goldenberg Clara, David Surica. Lingerie: Herșcu Betti, Orenstein Ana, Schwartz Golda, Braunstein Ana Malca, Strilitz Maig, Welt Bruna, Weiss Paulina, Mandimach Rubin, Ițicovici Rebecca, Bercu Ana, Dascălu Mina, Duber Nely, Ilie Betty și Grimberg Hareta”.
Deoarece acești 27 proaspeți proletari, care se vor uni cu cei din toate țările în curând (conform devizei de pe manșeta ziarului ultra-reacționar bolșevic “Scânteia”), aveau nevoie și de niscaiva șefi, aceștia fuseseră aleși tot cu ocazia arătatei ședințe. Iată-i pe cei din Comitetul administrativ: “Rubin Mandinach, Orenstein Ana, Abramovici Zissu, Mendelovici David, Ițicovici Rebecca”. Cenzori urmau a fi “Ijver Lazăr și Marcus Haim”, iar supleanții acestora, “Goldstein Dorina și David Surica”. Numele propus și votat al acestei forme asociative a fost “Înfrățirea. Cooperativă de producție croitorie și lingerie”. (Va urma)
Din cercetarea cu atenție a documentelor fondului arhivistic “CDE Bârlad” reiese foarte clar ideea învrăjbirii artificiale a acestor minoritari și a împărțirii lor în două categorii: bunii și răii. În opinia comuniștilor conduși de Gheorghe Gheorghiu-Dej, “bunii” erau cei care le cântau în strună, iar “răii”, cei care visau sau chiar lucrau pentru părăsirea cât mai grabnică a teritoriului României, având ca destinație nu numai Palestina (din mai 1948, Israelul), ci și alte țări, precum SUA, Canada, Paraguay, Uruguay, Australia, Noua Zeelandă ș.a.
Primind informații de la București legate de tristele și ticăloasele lupte de stradă date acolo între comuniștii din CDE și adevărații democrați din organizațiile politice tot evreiești, dar de dreapta, se arăta că “...față de ieșirile scandaloase ale reacțiunii se impune CREAREA UNEI SECȚIUNI DE SECURITATE (subl.ns.)”. Avocatul Capelovici punctase cât se poate de bine și de precis o chestiune știută și de copiii de grădiniță de atunci: “...pentru apărarea populației evreești de ATENTATELE FASCISTE (subl.ns.) avem ajutorul fără rezerve, al actualului Guvern astfel că spre deplina noastră securitate, TREBUIE SÂ-L SPRIJINIM NECONDIȚIONAT (subl.ns.)”. Așadar, trocul realizat între comuniștii români și cei evrei era de nezdruncinat: ajutor deplin și sprijin politic, contra îngenuncherii și comasării tuturor evreilor din România în rândurile CDE! În fine, se ceruse și se aprobase angajarea unei funcționare ce urma a se ocupa cu “public relations” de astăzi.
Cu doar trei zile înainte de marea adunare generală de la Templul cel Mare, corifeii bârlădeni evrei ai comunismului se întruniseră pe 6 decembrie pentru a creiona și ajusta ultimele detalii pentru ca nu cumva să iasă iarăși un fiasco. Pentru ca treaba să fie în regulă și să nu se mai dea prilejul odioșilor cârcotași, alde Ițicovici & comp de a strica revoluționara atmosferă a ședințelor, se stabiliseră în mod absolut “democratic” și tovărășesc cu această ocazie și cei care vor lua cuvântul: “...Dl. Buium Carol, Dr. Herșcovici, Dl. avocat Iacobsohn, Dl. Finkelștein, Matei Katz, prof. Rubin, Rabin Saie Faier (cel care-și va căuta, prin intermediul Centralei de la București, neamurile din America în vederea unei onorabile și sănătoase retrageri de tip englezesc, de pe frumoasele meleaguri bârlădene, firește - n.a.)”. Într-o mare de banalități sterile, Dl.
Rosenthal ridicase și o problemă practică, arătând că: “...evreii plătesc o taxă exagerată pentru ora de religie”, a odraslelor lor, desigur.
Cu toată dragostea nețărmurită pe care guvernul condus de doctorul Petru Groza o avea față de iubiții lui evrei (de stânga!), iată că nu uitase de niscaiva îndatoriri cetățenești ale acestora, care se potriviseră, ce-i drept, exact ca nuca-n perete! Din procesul verbal de ședință încheiat la data de 11 decembrie 1945, am extras următoarele anomalii, potrivit opiniilor vorbitorilor: “Dl. Dr. Naftalis aduce la cunoștință că s’au chemat la concentrare mulți evrei CARE ÎNCÂ NU S’AU REFÂCUT DE PE URMA MUNCII OBLIGATORII (subl.ns.)”. Iacătă de asta nu era văzut cu ochi buni CDE-ul de către mulți evrei, printre multe alte păcate pe care și le trecuse la activ...
Herșcovici urmând a pleca la București “...peste câteva zile”, tovarășii de luptă îl însărcinaseră și cu oleacă de lobby pe lângă conducerea supremă pentru salvarea evreilor de la concentrări. La fel ca și doctorul Aron Țudic în 1942, urma să încerce măcar scutirea pentru membrii din conducerea CDE, dacă n-ar fi reușit stratagema pentru evreii de rând. Deoarece, în acele vremuri de început al activității, CDE Bârlad nu avea un sediu propriu, Samy Beneș propusese închirierea a două camere libere care s-ar fi găsit “...în localul Camerei de Comerț”. Vrând să-i lase Templului cel Mare menirea pe care i-o dăduseră enoriașii, tot Herșcovici propusese ca următoarele întruniri “...să se organizeze în localul (cinematografului) Francez”, ceea ce constituia, desigur, împăcarea lui Dumnezeu cu CDE.
Că bunii prieteni ai ocupanților ruși au fost comuniștii, indiferent de nație, o dovedește și pasajul din procesul verbal nr. 13/20 decembrie 1945, pe care-l vom cita: “Dl. avocat Iacobsohn luând cuvântul arată că a lipsit la acea ședință (din 11 decembrie 1945, n.a.) din cauză că la aceeași oră a avut ședință la ARLUS (asociația română de legături cu uniunea sovietică, n.a.) A CÂRUI
SECRETAR ESTE (subl.ns.)”.
Întors de curând de la Centru, Herșcovici a adus și vestea oarecum bună că “...ni s-a promis tot sprijinul în chestiunea scutirilor de concentrare”. Păcat că nu s-a consemnat în acest document și categoria celor scutiți: membrii conducerii CDE sau evreii de rând, care și în trecut trăseseră ponoasele, neavând cu ce-și plăti scutirile de la munca obligatorie?
Așa cum se întâmpla și pe la vecinii comuniști români, și evreii hotărâseră strângerea de fonduri prin organizarea balurilor, seratelor dansante, retragerilor cu torțe ș.a. La această ședință, ștabii bârlădeni căzuseră de acord ca un asemenea bal să fie organizat în ziua de 19 ianuarie 1946, în sala cinematografului Francez, pentru că, deh, la sinagogă chiar că nu s-ar fi cuvenit o polcă săltăreață cu nevasta sau, de ce nu, cu amanta...
Carenina (Nina) Dumbravă - schimbare de macaz de 180 de gradePrimind informații de la București legate de tristele și ticăloasele lupte de stradă date acolo între comuniștii din CDE și adevărații democrați din organizațiile politice tot evreiești, dar de dreapta, se arăta că “...față de ieșirile scandaloase ale reacțiunii se impune CREAREA UNEI SECȚIUNI DE SECURITATE (subl.ns.)”. Avocatul Capelovici punctase cât se poate de bine și de precis o chestiune știută și de copiii de grădiniță de atunci: “...pentru apărarea populației evreești de ATENTATELE FASCISTE (subl.ns.) avem ajutorul fără rezerve, al actualului Guvern astfel că spre deplina noastră securitate, TREBUIE SÂ-L SPRIJINIM NECONDIȚIONAT (subl.ns.)”. Așadar, trocul realizat între comuniștii români și cei evrei era de nezdruncinat: ajutor deplin și sprijin politic, contra îngenuncherii și comasării tuturor evreilor din România în rândurile CDE! În fine, se ceruse și se aprobase angajarea unei funcționare ce urma a se ocupa cu “public relations” de astăzi.
Cu doar trei zile înainte de marea adunare generală de la Templul cel Mare, corifeii bârlădeni evrei ai comunismului se întruniseră pe 6 decembrie pentru a creiona și ajusta ultimele detalii pentru ca nu cumva să iasă iarăși un fiasco. Pentru ca treaba să fie în regulă și să nu se mai dea prilejul odioșilor cârcotași, alde Ițicovici & comp de a strica revoluționara atmosferă a ședințelor, se stabiliseră în mod absolut “democratic” și tovărășesc cu această ocazie și cei care vor lua cuvântul: “...Dl. Buium Carol, Dr. Herșcovici, Dl. avocat Iacobsohn, Dl. Finkelștein, Matei Katz, prof. Rubin, Rabin Saie Faier (cel care-și va căuta, prin intermediul Centralei de la București, neamurile din America în vederea unei onorabile și sănătoase retrageri de tip englezesc, de pe frumoasele meleaguri bârlădene, firește - n.a.)”. Într-o mare de banalități sterile, Dl.
Rosenthal ridicase și o problemă practică, arătând că: “...evreii plătesc o taxă exagerată pentru ora de religie”, a odraslelor lor, desigur.
Cu toată dragostea nețărmurită pe care guvernul condus de doctorul Petru Groza o avea față de iubiții lui evrei (de stânga!), iată că nu uitase de niscaiva îndatoriri cetățenești ale acestora, care se potriviseră, ce-i drept, exact ca nuca-n perete! Din procesul verbal de ședință încheiat la data de 11 decembrie 1945, am extras următoarele anomalii, potrivit opiniilor vorbitorilor: “Dl. Dr. Naftalis aduce la cunoștință că s’au chemat la concentrare mulți evrei CARE ÎNCÂ NU S’AU REFÂCUT DE PE URMA MUNCII OBLIGATORII (subl.ns.)”. Iacătă de asta nu era văzut cu ochi buni CDE-ul de către mulți evrei, printre multe alte păcate pe care și le trecuse la activ...
Herșcovici urmând a pleca la București “...peste câteva zile”, tovarășii de luptă îl însărcinaseră și cu oleacă de lobby pe lângă conducerea supremă pentru salvarea evreilor de la concentrări. La fel ca și doctorul Aron Țudic în 1942, urma să încerce măcar scutirea pentru membrii din conducerea CDE, dacă n-ar fi reușit stratagema pentru evreii de rând. Deoarece, în acele vremuri de început al activității, CDE Bârlad nu avea un sediu propriu, Samy Beneș propusese închirierea a două camere libere care s-ar fi găsit “...în localul Camerei de Comerț”. Vrând să-i lase Templului cel Mare menirea pe care i-o dăduseră enoriașii, tot Herșcovici propusese ca următoarele întruniri “...să se organizeze în localul (cinematografului) Francez”, ceea ce constituia, desigur, împăcarea lui Dumnezeu cu CDE.
Că bunii prieteni ai ocupanților ruși au fost comuniștii, indiferent de nație, o dovedește și pasajul din procesul verbal nr. 13/20 decembrie 1945, pe care-l vom cita: “Dl. avocat Iacobsohn luând cuvântul arată că a lipsit la acea ședință (din 11 decembrie 1945, n.a.) din cauză că la aceeași oră a avut ședință la ARLUS (asociația română de legături cu uniunea sovietică, n.a.) A CÂRUI
SECRETAR ESTE (subl.ns.)”.
Întors de curând de la Centru, Herșcovici a adus și vestea oarecum bună că “...ni s-a promis tot sprijinul în chestiunea scutirilor de concentrare”. Păcat că nu s-a consemnat în acest document și categoria celor scutiți: membrii conducerii CDE sau evreii de rând, care și în trecut trăseseră ponoasele, neavând cu ce-și plăti scutirile de la munca obligatorie?
Așa cum se întâmpla și pe la vecinii comuniști români, și evreii hotărâseră strângerea de fonduri prin organizarea balurilor, seratelor dansante, retragerilor cu torțe ș.a. La această ședință, ștabii bârlădeni căzuseră de acord ca un asemenea bal să fie organizat în ziua de 19 ianuarie 1946, în sala cinematografului Francez, pentru că, deh, la sinagogă chiar că nu s-ar fi cuvenit o polcă săltăreață cu nevasta sau, de ce nu, cu amanta...
Ce știm despre această femeie, soția avocatului bârlădean Sterian Dumbravă, este doar faptul că își repudiase apartenența la naționalitatea evreiască cu doar câțiva ani în urma apariției acestei filiale evreiești a PCR, numită CDE. Așadar, la sfârșitul anului 1941, Carenina (Nina) Dumbravă avea o cu totul altă părere despre o anumită “rasă”. Iată ce scrisese într-o declarație înaintată conducerii Comunității: “Subsemnata Carenina St(erian) Dumbravă, licențiată a Facultăței de Litere și Filozofie din București, domiciliată în Bârlad, str. I.C. Brătianu, nr. 18, am onoarea a vă depune odată cu prezenta: 1) Certificatul no. 4028/1941 al Percepției fiscale Bârlad din care se constată că subsemnata nu figurez impusă cu nici un venit, întrucât nu posed personal nici un fel de avere. Dau următoarele obiecte: a) Una cămașă bărbătească; b) Una pereche izmene; c) Una pereche ciorapi; d) Două batiste și e) Un prosop, conform art. 3, alineatul a, al decretului-lege din 21 octombrie 1941”. De aici am tras concluzia că acesta era minimul prevăzut de lege pentru persoanele fără declarații fiscale.
Mărturisirea de trădare a “rasei” continuase astfel: “Odată cu aceasta țin să luați act că sunt aproape 10 ani de când subsemnata, în mod conștient și voluntar, m’am desprins din rasa căreia i’am aparținut prin naștere și m’am integrat sincer și definitiv în IDEALURILE DE VIAȚÂ NAȚIONALÂ ȘI CREȘTINÂ ALE SOȚULUI MEU, AVOCATUL STERIAN DUMBRAVÂ (subl.ns.), subsemnata fiind creștinată între timp împreună cu fetița mea, Doina, căror idealuri înțeleg să le slujesc până la sfârșitul vieții mele”. Urmarea fusese și mai dură: “(...)Dacă înțeleg să depun aceste obiecte la comunitatea aceasta, o fac numai pentru SATISFACEREA RIGORILOR UNEI LEGI NAȚIONALE (subl.ns.). NICI ÎNTR’UN CAZ, ÎNSÂ, NU ÎNȚELEG A FACE PARTE, SUB NICI O FORMÂ, COMUNITÂȚII DVS. (subl.ns.)”. Relevant și edificator acest incomod aspect ce reprezintă în mod uluitor capacitatea unora de a se asemăna cu cameleonul sau de a se face frate cu dracu’ până or trece puntea!
Am făcut acest instructiv excurs deoarece am regăsit numele acestei doamne (??) în mijlocul, de-acum, dragei sale “rase” evreiești, căreia i se dedicase după ce întorsese capul-compas la 180 de grade și pe care, se pare, nu o mai ura și disprețuia, însă numai dintr-un scandalos oportunism. Mai mult, în procesul verbal fără număr încheiat la data de 3 noiembrie 1945, numele Carenina devenise curat NINA, această doamnă, cu foarte puține scrupule de ordin identitar, cotind-o când spre evrei, când spre români. Ea făcea parte din conducerea unui sindicat local numit USIC (uniunea sindicală din industrie și comerț), pe care-l luase sub aripa sa protectoare însuși “revoluționarul” partid al comuniștilor, ocazie cu care madama luase loc la prezidiul ședinței alături de cei de care se dezisese și care deveniseră reprezentanți de frunte ai CDE: “Dl. Avocat L. Iacobsohn, Samy Beneș, Iosif Epstein, Lazăr Moscovici, Duță Marcovici, Sulim Svemer, Froim Kanner, Strul Solomonovici și Naty Rubinstein”.
Suntem absolut convinși că toți acești bărbați evrei știau despre fostul document depus la Comunitate, dar faptul că abila femeie se disimulase prin aderarea la partidul comunist a fost de natură a le închide gurile urgent deoarece succesele acestei formațiuni politice vândute complet ocupanților ruși veniseră prea repede și se anunțau altele și mai și, ca de exemplu “câștigarea” unor alegeri trucate și, în ultimă instanță, acapararea totală a puterii prin demolarea ultimului stâlp al unei poreclite democrații - regele Mihai I, care a fost obligat să abdice și să părăsească țara la începutul anului 1948. Faptul că această femeie se număra printre liderii sindicatului de mai sus este dovedit de scurtul ei discurs înregistrat la debutul ședinței: “Tov. Nina arată datoria fiecăruia de a lucra în cadrul organizației de massă în care este încadrat pentru a ajuta la ridicarea partidului nostru. În acest scop, USIC trebuie să devină o organizație serioasă de massă în sprijinul partidului și al democrației”.
Fără niciun fel de dubiu, putem aprecia că “partidul nostru”, care era și “democratic” pe deasupra, pomenit în discursul cucoanei, nu era altul decât partidul comunist. În acest USIC, care era un soi de sindicat de ramură, intraseră, în special, comercianții evrei, cei mai numeroși la acea vreme, dar nu trebuie să-i dăm deoparte nici pe cei români, precum: N. Grigoriu, N. Peiu și D. Ghimpu, “a căror atitudine ne este bine cunoscută”. Faptul că se înscriseseră numai și numai din interes propriu și profit imediat reiese din următoarea frază, care nu exprima, de altfel, decât un mare adevăr, dar și o mare dezamăgire: “Tov. Svemer nu cunoaște activitatea USIC-ului, dar crede că CAMPANIA GUVERNULUI CONTRA SPECULEI A FÂCUT CA ACEASTÂ ORGANIZAȚIE SÂ NU MEARGÂ PREA BINE (păi, cum să meargă dacă gheșeftul speculei se dusese de râpă?!, subl. și n.a.)”. Pentru ca aprecierile noastre să devină certitudine, iată ce a mai spus alt domn: “D-l. Kanner crede că dacă mărfurile ar trece dela USIC București la USIC Bârlad, atunci ele ar ajunge la consumator fără majorări de prețuri șI ASTFEL SPECULA AR FI DESFIINȚATÂ (toate sublinierile aparțin autorului)”. Pentru a mai sublinia o dată oportunismul extrem al comercianților de ambele nații, care văzuseră în USIC o uriașă trambulină spre profituri obținute ilegal, “Tov. Samy Beneș arată că vechii conducători ai USIC-ului au reușit foarte greu să înființeze sindicatul, dar comercianții au crezut că acest sindicat VA PUTEA PARA ORICE LEGIUIRE CONTRA COMERȚULUI ȘI DECI ȘI LEGILE ECONOMICE (subl.ns.)”, adică o imensă speculă necontrolată și tolerată ce ar fi adus la fel de imense beneficii comercianților, în dauna statului (care urma să primească impozit praful de pe tobă sau chiar părul de pe piciorul broaștei), dar și a celor mulți și sărăciți deopotrivă de război și de prezența trupelor sovietice, cărora li se cuvenea totul, potrivit marii majorități a articolelor din Convenția de Armistițiu.
Că româno-evreica Nina Dumbravă era la acea vreme și lider de sindicat, dar și activistă a partidului comunist (bolșevic) român reiese fără echivoc sau dubiu din altă intervenție a acesteia, care a fost și ultima la această întrunire hibridă, tovărășeasco-domnească: “Tov. Nina spune că toată lumea are acum de suferit. Partidul comunist trebuie să ducă o politică de înțelegere a vremurilor actuale și cere acest lucru și tovarășilor și simpatizanților”.
Profund emoționat, tov. avocat Iacobsohn, personaj marcant al CDE Bârlad, a mai spus că el
“...consideră această ședință ca o școală de cadre (subl.ns.) și cere ca astfel de ședințe să se țină cel puțin o dată pe lună”. “Omnia erat demonstranda demonstrata” (Tot ce trebuia demonstrat s-a demonstrat, lb. latină) și-atât.
Ce era GELID?
Deoarece am găsit în documentele cercetate, de foarte multe ori, acronimul GELID, iată că din statutul acestei organizații pur evreiești am putut dezlega misterul. Deci, imediat după abolirea legilor antisemite, au fost abrogate, desigur, și decretele referitoare la munca în folos obștesc a evreilor cu vârsta cuprinsă, la un moment dat, între 15-60 de ani. Aceștia s-au constituit într-o organizație numită “Gruparea eliberaților din lagăre, închisori și detașamente” (GELID). La Bârlad, această organizație s-a constituit în luna iunie 1945, ocazie cu care a fost trimisă o informare însuși Ministerului de Război de atunci (ministru: general Constantin Vasiliu Rășcanu). Iată ce scriseseră inițiatorii: “Gruparea noastră, care este asociație de masă a celor eliberați din lagăre, închisori și detașamente (exterioare de lucru), are ca prim scop ajutorarea membrilor săi, rămași în suferință de pe urma regimurilor de teroare fascisto hitleriste”.
Urma o constatare perfect adevărată și reprobatoare la adresa acelor coreligionari care-și salvaseră prețioasele și inegalabilele piei prin plata în bani a scutirilor de muncă obligatorie: “Detașamentele de muncă obligatorie, înființate de regimul Antonescu, au scos din circuitul de producție pe toți evreii care au făcut parte din acesta, fără însă a atinge în aceeași măsură PE CEI GÂSIȚI
NECESARI ÎN CÂMPUL MUNCII (subl.ns.), fie printr-o specializare profesională, sau majoritatea ca patroni comercianți și industriași, CARE CU PREȚUL MULTOR SUTE DE MII DE LEI ÎȘI SALVAU BUNUL TRAI DE ACASÂ (subl. în orig.)”. Grava inechitate pe care cei din GELID o semnalau ministrului de război tocmai pe această discrepanță a modului păgubos de repartizare a atribuțiunilor și obligațiilor legale se bazase, așa cum comentasem și noi ceva mai sus problema: “Categoria aceasta din urmă putem spune că nu a suferit prea mult depe urma terorii hitleriste, având banul la dispoziție, CU AJUTORUL CÂRUIA REUȘEAU SÂ-ȘI SALVEZE PIELEA (subl. în orig.)”.
Durerosul punct pe “i” urma abia de acum înainte: “Ceea ce ne face să comunicăm cele de mai sus este mai ales faptul că în ultimul timp au început concentrări care, cel puțin în orașul nostru, printr-o stranie coincidență, au lovit mai mult tocmai în acei reîntorși după 4 ani din detașamente (subl. în orig.)”. Dar, așa cum se întâmplă cu majoritatea memoriilor revendicative de acest gen, cea mai tare parte era conținută de final, care poate reaminti cititorului acestor rânduri curioasa echitate de tip socialist pe care o practicase și Antonescu atunci când interzisese substituirea celor convocați la muncă în folosul obștii cu coreligionarii săraci dispuși a-și vinde bătăturile de pe palme pentru o lingură de mâncare în plus cu care ar mai fi ostoit foamea numeroaselor familii lăsate pe ulița evreiască: “Ne permitem a vă sugera ideea, de care sperăm că veți binevoi a ține seama, și anume: la chemările la concentrare a evreilor să se țină seama de cei 4 ani de muncă obligatorie ca fiind concentrare aceștia fiind lăsați la dispoziția familiilor lor, iar foștii beneficiari ai carnetelor de scutire de muncă ce nu vor prezenta dovada de muncă în detașamente să fie preferați (subl. în orig.)”.
“Prezența reacționarilor (...) constituie o piedică pentru P(artidul) C(omunist)”
În septembrie 1947, responsabilul provinciei din cadrul Centralei CDE de la București, avocatul N. Rosenzweig, trimitea la Bârlad o instrucțiune numită “Problema alegerilor la Comunitățile evreiești”. Plină de sfaturi “prețioase”, această depeșă va fi captat atenția șefului local, dr. S. Naftalis, care, cu toate criticile pe care le încasase cu seninătate și stoicism chiar la începutul activității CDE, rămăsese pe post, rumegând încă în mintea-i de revoluționar sadea noi răzbunări împotriva celor care-i căzuseră greu la stomac, cândva. Iată că tocmai adresa aceasta îi oferea frumosul și nesperatul prilej de a se mai debarasa de câțiva incomozi din staff-ul de conducere. Rosenzweig punctase următoarele: “Deși au trecut 3 ani dela 23 August 1944, Comunitățile Evreești din aproape întreaga țară, inclusiv Capitala, sunt încă constituite după asemănarea guvernului Sănătescu, adică din comisiile interimare ale acestora mai fac parte și delegați ai partidelor manist și brătienist (subl.ns.) (...). Prezența în conducerile Comunităților a elementelor reacționare constitue o piedică serioasă pentru democratizarea instituțiilor obștei evreești și o greutate în munca DEPUSÂ ACOLO DE DELEGAȚII P.C. (subl.ns.)”.
Desigur, potrivit părerii tov-ului de la București, “epurarea” reacționarilor ar fi netezit calea albirii creierelor oamenilor de rând și transformarea acestora în unelte docile ale noilor stăpâni de sclavi. De fapt, asta și cerea Rosenzweig: “Toată această situație necorespunzătoare apare anacronică, retrogradă și de aceea se impune fixarea de alegeri ale Comunității care să trimeată elemente ridicate, cinstite, active, tovarăși sau alții apropiați nouă (subl.ns.)”. După toată această gargară politică, responsabilul provinciei fixase și data alegerilor: “...la sfârșitul lui Octombrie sau la începutul lui Noembrie”, adică după ce tov. dr. Naftalis se va fi descotorosit de reacționari. Dar iată care fusese componența Comisiei interimare evreiești de la Bârlad, imediat după data de 23 august 1944, mai precis pe 21 septembrie a aceluiași an: “Președinte: Dr. S. Naftalis; secretar: Schwemer; Membrii: Dr. B. Schechter (partidul comunist); Dr. H. Finkelstein (social democrat); M. Schwartz (partidul comunist); Prof. R. David (partidul
comunist); Farmacist Schechter (partidul comunist); Avocat Iacobsohn (Partidul Național Țărănesc); Leibovoci Mișu (social democrat); Orenstein (partidul comunist); Rosenthal Haim (fără partid); Edelstein Iosef (fără partid); Farmacist Perlmutter (fără partid); Herșcovici S. (Partidul Național Liberal)”.
Prima cooperativă de producție din Bârlad
Ideea muncii în colectiv nu fusese o noutate în anii de început ai comunismului românesc, post-23 august 1944, ea existând și în perioada interbelică chiar și în ramura agricolă. De altfel, în cadrul unor executive, a funcționat și un Minister al Cooperației care, spre exemplu, în scurta perioadă de funcționare a guvernului Gheorghe Tătărescu IV (17 noiembrie - 28 decembrie 1937) l-a avut în frunte pe vasluianul Mihail Negură, iar în al doilea guvern condus de către generalul Sănătescu (4 noiembrie - 5 decembrie 1944), precum și în cel condus de generalul Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945), ministru fiind Gheorghe Fotino.
Cooperativa pe care au înființat-o nouă bărbați și 18 doamne de naționalitate evreiască urma a se ocupa exclusiv cu producerea confecțiilor și a lenjeriei. Întrunirea constitutivă s-a ținut la data de 10 decembrie 1944, iar capul procesului verbal frumos scris la mașină era astfel: “...noi, subsemnații meseriași din branșa croitorie și lingerie, întruniți în localul școalei israelite, ascultând expunerile făcute de delegații Comitetului Democratic Evreesc, secția Bârlad, am hotărât în unanimitate creiarea unei cooperative de producție cu secții de croitorie și lingerie cu sediul în Bârlad, str. Belloescu, nr. 11”.
Iată-i nominal pe cei care ridicaseră mâna votând “pentru” și care urmau a fi viitorii lucrători cooperativizați: “Croitorie: Mendelovici David, Abramovici Zissu, Wechsler Iosif, Orenstein Albert, Marcus Haim, Marcus Hunia, Goldstein Dorina, Abramovici Malca, Senarf Lazăr, Steimberg Aron, Levvy Dora, Goldenberg Clara, David Surica. Lingerie: Herșcu Betti, Orenstein Ana, Schwartz Golda, Braunstein Ana Malca, Strilitz Maig, Welt Bruna, Weiss Paulina, Mandimach Rubin, Ițicovici Rebecca, Bercu Ana, Dascălu Mina, Duber Nely, Ilie Betty și Grimberg Hareta”.
Deoarece acești 27 proaspeți proletari, care se vor uni cu cei din toate țările în curând (conform devizei de pe manșeta ziarului ultra-reacționar bolșevic “Scânteia”), aveau nevoie și de niscaiva șefi, aceștia fuseseră aleși tot cu ocazia arătatei ședințe. Iată-i pe cei din Comitetul administrativ: “Rubin Mandinach, Orenstein Ana, Abramovici Zissu, Mendelovici David, Ițicovici Rebecca”. Cenzori urmau a fi “Ijver Lazăr și Marcus Haim”, iar supleanții acestora, “Goldstein Dorina și David Surica”. Numele propus și votat al acestei forme asociative a fost “Înfrățirea. Cooperativă de producție croitorie și lingerie”. (Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu