Barlad Online
Desigur, un rol însemnat în instalarea noului regim comunist l-a avut și comunitatea evreiască de la nivel local și central. Paradoxal, exact în perioada cea mai grea a existenței evreilor pe teritoriul României (1941-1945), au existat în fiecare județ câte două organizații ale etniei, bine statuate și cu o oarecare autonomie, chiar dacă una se subordona celeilalte, iar amândouă Centralei din București, așa cum se evidențiază pertinent în lucrare. Analiza începe cu studierea Comunității israelite deoarece a fost cea mai veche formă de organizare și într-ajutorare a acestei minorități naționale din România. Se descrie procesul de marginalizare a comunității, începând cu anul 1938, autorul insistând asupra regimului antonescian, în perioada căruia evreii erau excluși de la serviciul militar obligatoriu și, de aceea, s-a impus în locul acestuia “munca în folosul obștii”, care îi obliga pe bărbații cu vârsta între 18-50 de ani să presteze 90 de zile de muncă. Potrivit reglementărilor timpului, ziua de lucru era plătită cu 25 de lei, la care se adăugau 10 lei “pentru întreținerea echipamentului”. Erau obligați la taxe și evreii care nu erau rechiziționați pentru muncă în folosul comunității, unele obligații fiind plătite în rate. Centrala de la București a evreilor a trimis o circulară prin care anunța că regimul militar de război al lui Antonescu nu admitea excepții. Achitarea taxelor și contribuțiilor erau impusă chiar și șomerilor sau persoanelor fără niciun venit. Erau, totuși, scutiți copiii orfani minori, precum și evreii străini care se găseau temporar prin țară.
Din cercetările efectuate, autorul ajunge la concluzia deloc neglijabilă conform căreia Centrala evreilor din București era numai o formă mascată de libertate acordată de mareșalul Antonescu iudeilor, pentru o mai bună imagine a regimului său în afara țării. De aceea, reiese faptul că, deși această instituție era pusă în slujba coreligionarilor, nu transpare întotdeauna ideea de ajutor pentru comunitățile evreiești aflate, nu de puține ori, în impas pe plan local. Totodată, între anii 1944-1946 se constată intense deplasări de populație evreiască în Răsărit, înspre și dinspre URSS.
Odată cu ocuparea României de către Stalin, după 23 august 1944, în viața cotidiană a evreilor au intervenit transformări radicale, de neconceput și nesperat cu puțin timp în urmă. Din documentele de arhivă care i-au stat la dispoziție, autorul ajunge la concluzia că evacuarea evreilor din Transnistria începuse încă din primăvara anului 1944. Se știe că repatrierea s-a făcut de către mareșalul Ion Antonescu, la rugămințile mamei regelui Mihai, Elena, care a fost răsplătită post-mortem de statul Israel cu medalia și titlul “Drepți între popoare”, pentru contribuția la apărarea evreilor în perioada antonesciană. Credem că prezentarea jurnalistică nuanțată a evenimentelor este binevenită, deși unele invective și aprecieri sunt acide sau radicale, proprii gazetarului, dar oamenii de azi, îndeosebi tinerii, sunt dornici să afle adevărul, cu luminile și umbrele sale.
Așadar, să ne bucurăm de fiecare dată când apare o carte pe această temă. Lucrarea este interesantă, incitantă, oportună, inedită și onestă în mediul istoriografic local și nu numai. Cunoaștem strădania domnului Paul Zahariuc la apariția cărții și faptul că ea s-a tipărit cu sprijinul financiar al familiei. De aceea o recomandăm călduros, autorul nefiind la prima apariție editorială și sperăm să nu fie și ultima
Apariția acestei lucrări, tipărită la editura PIM Iași, este un eveniment editorial de referință în istoriografia locală.
A patra carte și cea mai consistentă a neobositului gazetar Paul Zahariuc, personalitate distinctă în publicistica locală, a fost scrisă la sugestia regretatului medic Constantin Teodorescu, care desfășura un adevărat mecenat cutural în orașul rulmenților și în județ. Demersul autorului are la bază preocupările tot mai numeroase în ultima vreme de a surprinde prin cercetări asidue răspândirea evreilor în România, în general, și în județul Vaslui, în special. El continuă direcțiile de cercetare istoriografică, înscriindu-se între rezultatele notabile ale celor ce slujesc prin scris muza Clio.
Cartea se deschide cu o prefață a cunoscutului cercetător vasluian Mircea Ciubotaru, prof.univ.dr. la Universitatea “Al.I. Cuza” Iași, în care se relevă importanța problematicii abordate. Volumul cuprinde cinci capitole, cu imagini sugestive de epocă, multe inedite. Se adaugă la acestea o “Bibliografie selectivă” care arată amploarea fenomenului analizat, rezultatele concretizându-se, de mai multe decenii, într-o uriașă și variată producție istoriografică.
Acest volum a folosit cu predilecție dosarele din fondurile existente la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Vaslui, dar și cele ale Prefecturii Tutova și Primăriei Bârlad, inclusiv presa vremii, reușind să reconstituie fidel climatul politic al comunității evreiești din România și, în mod deosebit, din orașul Bârlad.. Documentele, atâtea câte s-au păstrat, au permis autorului, un veritabil “căutător de comori arhivistice”, să nominalizeze numeroșii actori ai comunității, nu numai pe cei de prim rang, de la nivel național, îndeobște cunoscuți, ci și pe cei din eșaloanele inferioare, pe plan local, al căror rol nu trebuie nici bagatelizat și nici dat uitării în restabilirea adevărului, a stării de spirit din rândul evreilor, timp de peste o jumătate de veac, cu privire la evenimentele petrecute în Bârlad și în zonă. Acești actori de rangul doi sau mărunți ai comunității iudaice au contribuit la comunizarea societății românești și au devenit o parte din “elita” politică și intelectuală, atât în timpul dictaturii lui Gh. Gheorghiu-Dej, cât și a celei lui Nicolae Ceaușescu.
În economia lucrării, cea mai mare parte este rezervată perioadei interbelice și anilor 1944-1947, când o lume apunea, cea democrat-burgheză, și se năștea lumea comunistă, impusă de tancurile sovietice. Capitolul al doilea este foarte consistent, având 225 de pagini, acordând o atenție specială școlilor israelite din Bârlad.
Se relevă cu pertinență, în spirit jurnalistic, importanța școlii în educația comunității, miza pusă în joc, faptul că viza nu numai structura acesteia, ci chiar și tradițiile ei. După 1945, forțele de stânga, sprijinite de Armata Roșie, preluau treptat controlul nu numai asupra puterii executive, ci și a celei legislative, limitând posibilitățile de acțiune ale Regelui. La 30 decembrie 1947,
Mihai I a fost silit să abdice, instalându-se “ciuma roșie” timp de peste 40 de ani, așa cum arăta autorul într-o carte anterioară, apărută cu doi ani în urmă, la aceeași editură de prestigiu din Copoul capitalei culturale a Moldovei.
Evreii după 23 august 1944A patra carte și cea mai consistentă a neobositului gazetar Paul Zahariuc, personalitate distinctă în publicistica locală, a fost scrisă la sugestia regretatului medic Constantin Teodorescu, care desfășura un adevărat mecenat cutural în orașul rulmenților și în județ. Demersul autorului are la bază preocupările tot mai numeroase în ultima vreme de a surprinde prin cercetări asidue răspândirea evreilor în România, în general, și în județul Vaslui, în special. El continuă direcțiile de cercetare istoriografică, înscriindu-se între rezultatele notabile ale celor ce slujesc prin scris muza Clio.
Cartea se deschide cu o prefață a cunoscutului cercetător vasluian Mircea Ciubotaru, prof.univ.dr. la Universitatea “Al.I. Cuza” Iași, în care se relevă importanța problematicii abordate. Volumul cuprinde cinci capitole, cu imagini sugestive de epocă, multe inedite. Se adaugă la acestea o “Bibliografie selectivă” care arată amploarea fenomenului analizat, rezultatele concretizându-se, de mai multe decenii, într-o uriașă și variată producție istoriografică.
Acest volum a folosit cu predilecție dosarele din fondurile existente la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Vaslui, dar și cele ale Prefecturii Tutova și Primăriei Bârlad, inclusiv presa vremii, reușind să reconstituie fidel climatul politic al comunității evreiești din România și, în mod deosebit, din orașul Bârlad.. Documentele, atâtea câte s-au păstrat, au permis autorului, un veritabil “căutător de comori arhivistice”, să nominalizeze numeroșii actori ai comunității, nu numai pe cei de prim rang, de la nivel național, îndeobște cunoscuți, ci și pe cei din eșaloanele inferioare, pe plan local, al căror rol nu trebuie nici bagatelizat și nici dat uitării în restabilirea adevărului, a stării de spirit din rândul evreilor, timp de peste o jumătate de veac, cu privire la evenimentele petrecute în Bârlad și în zonă. Acești actori de rangul doi sau mărunți ai comunității iudaice au contribuit la comunizarea societății românești și au devenit o parte din “elita” politică și intelectuală, atât în timpul dictaturii lui Gh. Gheorghiu-Dej, cât și a celei lui Nicolae Ceaușescu.
În economia lucrării, cea mai mare parte este rezervată perioadei interbelice și anilor 1944-1947, când o lume apunea, cea democrat-burgheză, și se năștea lumea comunistă, impusă de tancurile sovietice. Capitolul al doilea este foarte consistent, având 225 de pagini, acordând o atenție specială școlilor israelite din Bârlad.
Se relevă cu pertinență, în spirit jurnalistic, importanța școlii în educația comunității, miza pusă în joc, faptul că viza nu numai structura acesteia, ci chiar și tradițiile ei. După 1945, forțele de stânga, sprijinite de Armata Roșie, preluau treptat controlul nu numai asupra puterii executive, ci și a celei legislative, limitând posibilitățile de acțiune ale Regelui. La 30 decembrie 1947,
Mihai I a fost silit să abdice, instalându-se “ciuma roșie” timp de peste 40 de ani, așa cum arăta autorul într-o carte anterioară, apărută cu doi ani în urmă, la aceeași editură de prestigiu din Copoul capitalei culturale a Moldovei.
Desigur, un rol însemnat în instalarea noului regim comunist l-a avut și comunitatea evreiască de la nivel local și central. Paradoxal, exact în perioada cea mai grea a existenței evreilor pe teritoriul României (1941-1945), au existat în fiecare județ câte două organizații ale etniei, bine statuate și cu o oarecare autonomie, chiar dacă una se subordona celeilalte, iar amândouă Centralei din București, așa cum se evidențiază pertinent în lucrare. Analiza începe cu studierea Comunității israelite deoarece a fost cea mai veche formă de organizare și într-ajutorare a acestei minorități naționale din România. Se descrie procesul de marginalizare a comunității, începând cu anul 1938, autorul insistând asupra regimului antonescian, în perioada căruia evreii erau excluși de la serviciul militar obligatoriu și, de aceea, s-a impus în locul acestuia “munca în folosul obștii”, care îi obliga pe bărbații cu vârsta între 18-50 de ani să presteze 90 de zile de muncă. Potrivit reglementărilor timpului, ziua de lucru era plătită cu 25 de lei, la care se adăugau 10 lei “pentru întreținerea echipamentului”. Erau obligați la taxe și evreii care nu erau rechiziționați pentru muncă în folosul comunității, unele obligații fiind plătite în rate. Centrala de la București a evreilor a trimis o circulară prin care anunța că regimul militar de război al lui Antonescu nu admitea excepții. Achitarea taxelor și contribuțiilor erau impusă chiar și șomerilor sau persoanelor fără niciun venit. Erau, totuși, scutiți copiii orfani minori, precum și evreii străini care se găseau temporar prin țară.
Din cercetările efectuate, autorul ajunge la concluzia deloc neglijabilă conform căreia Centrala evreilor din București era numai o formă mascată de libertate acordată de mareșalul Antonescu iudeilor, pentru o mai bună imagine a regimului său în afara țării. De aceea, reiese faptul că, deși această instituție era pusă în slujba coreligionarilor, nu transpare întotdeauna ideea de ajutor pentru comunitățile evreiești aflate, nu de puține ori, în impas pe plan local. Totodată, între anii 1944-1946 se constată intense deplasări de populație evreiască în Răsărit, înspre și dinspre URSS.
Odată cu ocuparea României de către Stalin, după 23 august 1944, în viața cotidiană a evreilor au intervenit transformări radicale, de neconceput și nesperat cu puțin timp în urmă. Din documentele de arhivă care i-au stat la dispoziție, autorul ajunge la concluzia că evacuarea evreilor din Transnistria începuse încă din primăvara anului 1944. Se știe că repatrierea s-a făcut de către mareșalul Ion Antonescu, la rugămințile mamei regelui Mihai, Elena, care a fost răsplătită post-mortem de statul Israel cu medalia și titlul “Drepți între popoare”, pentru contribuția la apărarea evreilor în perioada antonesciană. Credem că prezentarea jurnalistică nuanțată a evenimentelor este binevenită, deși unele invective și aprecieri sunt acide sau radicale, proprii gazetarului, dar oamenii de azi, îndeosebi tinerii, sunt dornici să afle adevărul, cu luminile și umbrele sale.
Așadar, să ne bucurăm de fiecare dată când apare o carte pe această temă. Lucrarea este interesantă, incitantă, oportună, inedită și onestă în mediul istoriografic local și nu numai. Cunoaștem strădania domnului Paul Zahariuc la apariția cărții și faptul că ea s-a tipărit cu sprijinul financiar al familiei. De aceea o recomandăm călduros, autorul nefiind la prima apariție editorială și sperăm să nu fie și ultima
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu