Dan Horgan, mester iconar

Barlad Online

Prin întortochiate cãrãri etimologice, plecând din latinã, cãlãtorind prin germanã si maghiarã, “magister” a devenit, în românã, “mester”, transferând în alt orizont conceptele de cunoastere, pricepere, mãiestrie si, mai ales, capacitatea de a le transmite si altora. Aceasta este si titulatura pe care si-o acordã Dan Horgan, adãugând si “popular”, titulaturã sustinutã prin lucrãri realizate în acest domeniu, dar si prin îndelungate practici la Muzeul Satului si, tangential, prin profesia sa de zi cu zi. Însã, referitor la aceastã autodefinire, mai intervine un element, fiind vorba de o calitate tot mai rar întâlnitã, modestia. De fapt, Dan Horgan este, totodatã, pictor, un artist autodidact, asa cum au fost multi din aceastã categorie, studiile academice asigurând doar notorietate publicã, valoarea intrinsecã rãmânând apanajul fiecãrei personalitãti, în functie de talentul înnãscut. Ultima prezentã expozitionalã a lui Dan Horgan, dupã un lung sir anterior, de multe ori sub egida Centrului Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, s-a petrecut la Casa Corpului Didactic, în organizarea doamneidirector Gica Ursanu si sub semnul apropierii sãrbãtorilor pascale, constând într-un regal de icoane. Realizarea artisticã a acestor obiecte de cult, originea, existenta si functionalitatea lor implicã o problematicã deosebit de complexã. Au existat, si mai existã, încã, voci care le considerã strãine de crestinism, agitând în mod fals porunca veterotestamentarã “Sã nu- ti faci chip cioplit”. Dar acest comandament rãmâne în sfera iudaismului (si a islamismului), crestinismul, prin dubla naturã a lui Iisus Hristos, divinã si umanã, spiritualã si materialã, implicã o viziune cu totul nouã. De altfel, tocmai chipul lui Hristos, transmis plastic princepelui de Edessa si imprimat pe marama folositã de Sfânta Veronica, pentru a sterge chipul însângerat si înlãcrimat, a stat la originea primelor reprezentãri crestine descoperite, alãturi de elemente simbolice, în catacombele Romei. Denumirea de icoanã provine din greaca veche, în care “eikon” însemna o imagine care înlocuieste prezenta doritã a cuiva drag, spre deosebire de “eidolon” – arãtare, nãlucã, fantomã, de unde idol. Esentialã, însã, pentru icoanã, în actuala acceptiune crestinã, este natura sa dublã, ca si în cazul lui Iisus Hristos: materialã prin suportul fizic al realizãrii artistice, si spiritualã, aducând între noi sfintenia persoanei reprezentate, substituind-o în perceptia noastrã. De aceea, asa cum mânãstirile si bisericile sunt, în primul rând, lãcasuri de cult si în al doilea rând monumente de artã sau istorice, la fel icoanele sunt mai întâi acte de credintã si, în alt plan, opere artistice. Icoanele expuse de Dan Horgan au fost structurate în douã sectiuni: “de vatrã” si “pe sticlã”. Cea dintâi categorie o putem considera ineditã, în sensul cunoasterii, pentru spatiul nostru cultural, pe plan national icoanele de vatrã fiind foarte putin stiute, adevãrate raritãti muzeistice, practic sunt pe cale de disparitie. Geneza lor este legatã nu numai etimologic de vatrã, cuvânt de origine dacicã, desemnând partea casei consideratã sacrã din cele mai vechi timpuri si de care erau legate numeroase ritualuri. A fost firesc faptul ca, în crestinism, aceastea sã fie îmbogãtite prin prezenta unor icoane de o facturã aparte. Ele erau confectionate mai mult sau mai putin rudimental, reprezentau sfântul preferat al stãpânului locuintei, pãzitor de orice rele, în primul rând de duhurile dusmãnoase care ar fi putut intra pe horn. Dan Horgan, specializat în prelucrarea artisticã a lemnului, a reînviat traditia, confectionând si prezentând în expozitie mai multe icoane de vatrã. Mai întâi, a stiut sã aleagã cele mai potrivite materiale, adicã lemn de esentã tare, fag, stejar. A urmat redarea imaginilor sacre, create prin intarsii, desenul realizat prin acestea respectând traditia popularã, strãinã de regulile academice, proportiile si raporturile dintre componente fiind date exclusiv de cel care îsi confectiona propria icoanã de vatrã, conform viziunii personale, dupã care îsi alegea si sfântul ocrotitor. Icoanele de lemn expuse au fost concepute în asa fel încât sã reproducã si aspectul provenit din sederea îndelungatã în fum. În prim-plan s-au situat ca prezentã icoanele pe sticlã care, din secolul al XVII-lea, au intrat, si ele, în traditia româneascã. Originea lor rãmâne, încã, discutabilã. Dupã unii, pictura pe sticlã ar fi fost practicatã sporadic, încã din Antichitate, de cãtre greci. Oricum, în Transilvania a existat o influentã a vitraliilor de la bisericile catolice, iar în zona Clujului s-au asezat cehi din secta habarilor, care obisnuiau sã picteze pe sticlã. În aceeasi zonã se gãseste mânãstirea Nicula, unde s-a constituit o adevaratã scoala a icoanelor pe sticlã. Aparitia sa pare sã fi fost favorizatã si de existenta în apropiere, la Ghierla, a unor mesteri armeni specializati în fabricarea sticlei. Pe lângã preluarea materialului, Dan Horgan va respecta strict caracteristicile Scolii de la Nicula, dar sub aparenta reproducerii, putem sesiza existenta unor viguroase trãsãturi originale. Modul de interpretare dominant rãmâne cel al crestinismului popular, specific pentru români. Se iese, astfel, din canoanele picturii bizantine, care avea reguli foarte stricte privind proportiile, de exemplu între cap si trup trebuia sã existe raportul 1 la 7, sau existau indicatii cromatice privind redarea unuia sau altuia dintre personajele Vechiului sau Noului Testament. Multe dintre contururi se apropie de pictura naivã, redând cu sinceritate artisticã antipatia sau simpatia pentru un personaj sau altul. Apar, astfel, cu deosebitã frecventã Sfântul Gheorghe, în scena clasicã a uciderii balaurului, sfinti de mare popularitate ca Haralambie, desigur, Iisus Hristos, dar mai mult si mai mult, Maica Domnului în cele douã ipostaze de bazã: “Theotokos”, adicã Nãscãtoarea de Dumnezeu, si “Eleousia”, respectiv Milostiva, când se roagã pentru pãcatele oamenilor. De icoana Maicii Domnului sunt legate numeroase traditii, cea mai impresionantã fiind cea de la mânãstirea Nicula, locul de origine al icoanelor românesti pe sticlã. În 1694, timp de douãzeci si sase de zile, o astfel de icoanã a lãcrimat mereu, fapt consemnat cu toatã seriozitatea de un grup de ofiteri austrieci. Contrazicând, iarãsi, canoanele bizantine, Dan Horgan exceleazã în luminozitate, în culori calde si vii, care imprimã o notã de optimism funciar icoanelor sale, departe de tonul mohorât al celor încadrate în vechi reguli, strãine, undeva, de mentalul nostru. Artistul si mesterul popular din Bârlad are preocupãri largi în domeniul artei traditionale. Se preocupã de confectionarea mãstilor, folosind ca materiale de bazã lemnul si textilele, reuseste sã realizeze si frumoase încondeieri ale ouãlor, domeniul considerat prioritar feminin, nu îi este strainã nici arta mãrtisoarelor. Oricând si oriunde, Dan Horgan evocã traditia si conservarea sa si, suntem convinsi cã va realiza obiective statornice si pretuite în timp, asemenea perenitãtii acesteia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu