Barlad Online
Se pare că pe atunci Stalin era iubit în reprize, de vreme ce preț de câteva numere ale săptămânalului Steagul roșu, nu se scotea niciun cuvințel de pupincurizare a “genialului”, după care se trecea iar la sus-numita operațiune.
În numărul 44, apărut duminică 25 iunie 1950, profesorul Benedict Goldsfarb (fiul eminentului dascăl Henri Goldsfarb, de la fosta școală primară israelito-română de băieți din Bârlad și apoi de la cea mixtă) comisese un grosier articol propagandistic intitulat “Cum se duce lupta pentru Pace la Liceul de băeți”. Introducerea fusese foarte sugestivă și aliniată indicațiilor politice de atunci: “Odată cu alegerea în școala noastră a Comitetului de luptă pentru apărarea păcii, acesta, ca și colectivul școlii (profesori, învățători, elevi, personal administrativ și îngrijitor) au înțeles că lupta pentru pace este o datorie de onoare a fiecărui cetățean conștient, legat de clasa muncitoare și de cuceririle ei, atașat de regimul nostru de Democrație Populară, prieten al Marii Uniuni Sovietice, bastion al păcii și libertății popoarelor, admirator al Genialului Stalin, învățătorul și conducătorul oamenilor muncii din lumea întreagă”.
Citind cu răbdare cele de mai sus, se poate desprinde ideea că muncitorimea română a luptat pentru cartele de alimente și pentru punctele care-i asigurau o pereche de bocanci, o izmană, un pantalon și altele, dar nu prea multe. De asemenea, truditorul loco era, necondiționat, mare admirator al căpcăunului de la Moscova, care ne-a adus de toate, numai libertate nu. Mai departe nici nu mai merită citat textul deoarece supușenia lui Goldsfarb față de “magnificul” fost popă ortodox convertit la iad poate provoca oricărui om cinstit greață.
Ceva mai jos de această mostră de mers de râmă, fusese publicată știrea conform căreia Teatrul Național București urma a susține, “…pe 28 iunie a.c. 2 spectacole la Sala Vlahuță cu piesa Ziua cea mare de tovarășa Maria Banuș“. Subiectul scrierii bănușiene era unul proletcultist și prezenta înființarea entuziastă al unui colhoz de tip sovietic. Un anume Enache Cojocaru se oprise asupra realizărilor cooperativei de la Buda-Pătrășcani, în materie de muncă voluntar-patriotică. În fapt, fusese vorba despre un saivan “…lung de 14 metri și lat de 5” în care harnicii cooperatori urmau a adăposti “…mașini și unelte agricole în valoare de peste 600 mii lei”. Autorul mai spusese că “…lemnul l-a dat Comitetul Provizoriu Comunal”, iar operațiunea de învălătucire a fost realizată de țăranii muncitori “…Țandără Manolache, V.I. Mocanu, Ioan I. Mocanu, Maria I. Cojocaru, Candelă Geles, Radu Mavrichi, Costică V. Sandu, Ștefan I. Sandu, Neculai Berescu, Gheorghe Țandără și V.T. Codreanu”.
Nici bârlădenii nu stătuseră cu mâinile-n sân, așa că, potrivit corespondentului B. Patriciu, “…salariații Fabricii de pâine Proletarul au sprijinit prin muncă voluntară lucrările de reparații la noul local al fabricii, evidențiindu-se tovarășii: Maftei Mihai, Mititelu Constantin, Irmilic Constantin, Ternăhut Gavrilă, Anghel Ștefan, Iordache P, Goldenberg Ancel, Balica Ion, Pătlăgică E, Prună Mihai, Rahlem Alecu, iar dela Administrativ tov. Hera Constantin, Vintenștein L. și Astahie Toader”.
Într-un avânt de nestăvilit al prefacerilor, pe prima pagină a numărului 45/2 iulie 1950 se scrisese despre “întreprinderi economice locale înființate la Bârlad”. Iată care erau acestea: “O secție de fabricat cahle de teracotă ce va valorifica unul dintre cele mai bune pământuri argiloase din țara noastră, ce se găsește la Dealul Mare”. De asemenea, urmau a se construi “…două cocine de porci pentru 20 de scroafe și 200 de porci la îngrășat și construcția unor cotețe pentru 3-4.000 de păsări”.
“Depe Frontul Cultural” se numea o rubrică nouă, inaugurată de poetul bârlădean Adrian Beldeanu, “membru al Cenaclului literar Tutova”. Maestrul scrisese poema “Seceriș“, unde-i înveșnicise cu patos pe tov-ii țărani muncitori (viitori țărani asociați): Andrei, Ilie, Maria ș.a, dar nu-l uitase nici pe chiaburul care “…cu vorba clătită’n venin/ Să amețească și să înșele. Mai dă târcoale cu gând nebun/ De prădăciune și urgie. Iar ochiul lui - înveninatul spin/ Cată cu ură verzuie spre cei ce pornit-au pe drumul cel bun./ Dar noi, ne știm prea bine cine ni-s dușmanii/ Ce vor din nou ca lanțuri să ne-atârne la mâini;/ Năprasnic vom zdrobi năpârcile, guzgani,/ Și-om face să crească-n cuptoare, coapte și-aburinde pâini”. Asta este o mostră de cultură protocomunistă de la noi…
Se pare că pe atunci Stalin era iubit în reprize, de vreme ce preț de câteva numere ale săptămânalului Steagul roșu, nu se scotea niciun cuvințel de pupincurizare a “genialului”, după care se trecea iar la sus-numita operațiune.
În numărul 44, apărut duminică 25 iunie 1950, profesorul Benedict Goldsfarb (fiul eminentului dascăl Henri Goldsfarb, de la fosta școală primară israelito-română de băieți din Bârlad și apoi de la cea mixtă) comisese un grosier articol propagandistic intitulat “Cum se duce lupta pentru Pace la Liceul de băeți”. Introducerea fusese foarte sugestivă și aliniată indicațiilor politice de atunci: “Odată cu alegerea în școala noastră a Comitetului de luptă pentru apărarea păcii, acesta, ca și colectivul școlii (profesori, învățători, elevi, personal administrativ și îngrijitor) au înțeles că lupta pentru pace este o datorie de onoare a fiecărui cetățean conștient, legat de clasa muncitoare și de cuceririle ei, atașat de regimul nostru de Democrație Populară, prieten al Marii Uniuni Sovietice, bastion al păcii și libertății popoarelor, admirator al Genialului Stalin, învățătorul și conducătorul oamenilor muncii din lumea întreagă”.
Citind cu răbdare cele de mai sus, se poate desprinde ideea că muncitorimea română a luptat pentru cartele de alimente și pentru punctele care-i asigurau o pereche de bocanci, o izmană, un pantalon și altele, dar nu prea multe. De asemenea, truditorul loco era, necondiționat, mare admirator al căpcăunului de la Moscova, care ne-a adus de toate, numai libertate nu. Mai departe nici nu mai merită citat textul deoarece supușenia lui Goldsfarb față de “magnificul” fost popă ortodox convertit la iad poate provoca oricărui om cinstit greață.
Ceva mai jos de această mostră de mers de râmă, fusese publicată știrea conform căreia Teatrul Național București urma a susține, “…pe 28 iunie a.c. 2 spectacole la Sala Vlahuță cu piesa Ziua cea mare de tovarășa Maria Banuș“. Subiectul scrierii bănușiene era unul proletcultist și prezenta înființarea entuziastă al unui colhoz de tip sovietic. Un anume Enache Cojocaru se oprise asupra realizărilor cooperativei de la Buda-Pătrășcani, în materie de muncă voluntar-patriotică. În fapt, fusese vorba despre un saivan “…lung de 14 metri și lat de 5” în care harnicii cooperatori urmau a adăposti “…mașini și unelte agricole în valoare de peste 600 mii lei”. Autorul mai spusese că “…lemnul l-a dat Comitetul Provizoriu Comunal”, iar operațiunea de învălătucire a fost realizată de țăranii muncitori “…Țandără Manolache, V.I. Mocanu, Ioan I. Mocanu, Maria I. Cojocaru, Candelă Geles, Radu Mavrichi, Costică V. Sandu, Ștefan I. Sandu, Neculai Berescu, Gheorghe Țandără și V.T. Codreanu”.
Nici bârlădenii nu stătuseră cu mâinile-n sân, așa că, potrivit corespondentului B. Patriciu, “…salariații Fabricii de pâine Proletarul au sprijinit prin muncă voluntară lucrările de reparații la noul local al fabricii, evidențiindu-se tovarășii: Maftei Mihai, Mititelu Constantin, Irmilic Constantin, Ternăhut Gavrilă, Anghel Ștefan, Iordache P, Goldenberg Ancel, Balica Ion, Pătlăgică E, Prună Mihai, Rahlem Alecu, iar dela Administrativ tov. Hera Constantin, Vintenștein L. și Astahie Toader”.
Într-un avânt de nestăvilit al prefacerilor, pe prima pagină a numărului 45/2 iulie 1950 se scrisese despre “întreprinderi economice locale înființate la Bârlad”. Iată care erau acestea: “O secție de fabricat cahle de teracotă ce va valorifica unul dintre cele mai bune pământuri argiloase din țara noastră, ce se găsește la Dealul Mare”. De asemenea, urmau a se construi “…două cocine de porci pentru 20 de scroafe și 200 de porci la îngrășat și construcția unor cotețe pentru 3-4.000 de păsări”.
“Depe Frontul Cultural” se numea o rubrică nouă, inaugurată de poetul bârlădean Adrian Beldeanu, “membru al Cenaclului literar Tutova”. Maestrul scrisese poema “Seceriș“, unde-i înveșnicise cu patos pe tov-ii țărani muncitori (viitori țărani asociați): Andrei, Ilie, Maria ș.a, dar nu-l uitase nici pe chiaburul care “…cu vorba clătită’n venin/ Să amețească și să înșele. Mai dă târcoale cu gând nebun/ De prădăciune și urgie. Iar ochiul lui - înveninatul spin/ Cată cu ură verzuie spre cei ce pornit-au pe drumul cel bun./ Dar noi, ne știm prea bine cine ni-s dușmanii/ Ce vor din nou ca lanțuri să ne-atârne la mâini;/ Năprasnic vom zdrobi năpârcile, guzgani,/ Și-om face să crească-n cuptoare, coapte și-aburinde pâini”. Asta este o mostră de cultură protocomunistă de la noi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu