Barlad Online
Nietzsche este renumit pentru faptul că a afirmat că Dumnezeu a murit, dar afirmaţiile privind dispariţia celui Atotputernic poate au fost mult exagerate. În continuare puteţi descoperi unele dintre cele mai fascinante şi mai provocatoare argumente filozofice cu privire la existenţa lui Dumnezeu, scrie io9.com.
Pentru a fi clar de la început, vă voi prezenta argumente filozofice. Ele nu-şi au originea în cărţile religioase şi nici nu se bazează pe observaţii ştiinţifice. Multe dintre aceste argumente, care datează de mii de ani, pot reprezenta adevărate exerciţii intelectuale interesante care pun sub semnul întrebării ceea ce credem că ştim despre Univers şi locul nostru în el, pe baza a ceea ce noi credem că suntem capabili să cunoaştem. Alte argumente, cum ar fi ultimele două, reprezintă încercări de a reconcilia întrebări care în prezent îi preocupă atât pe oamenii de ştiinţă, cât şi pe filozofi.
Niciunul dintre aceste argumente nu stabileşte, într-un mod fără echivoc, existenţa lui Dumnezeu şi multe dintre ele sunt destul de uşor de combătut sau ridică diferite probleme (aşa cum voi încerca să vă arăt). Dar, cel puţin, aceste argumente reprezintă o adevărată sursă de meditaţie.
În cele din urmă, prin „Dumnezeu" sau „dumnezeu" nu ne referim la vreo zeitate religioasă anume. Aşa cum arată această listă de argumente de mai jos, acest termen poate cuprinde totul, de la o fiinţă perfectă, omnipotentă, până la ceva ce poate fi considerat chiar un pic banal.
1. Noţiunea de fiinţă perfectă înseamnă că Dumnezeu trebuie să existe
Acesta este argumentul ontologic clasic sau a priori. El a fost pentru prima dată afirmat în anul 1070 de către Sfântul Anselm, care a susţinut că deoarece avem o concepţie cu privire la existenţa unei fiinţe perfecte pe care el a definit-o ca fiind „fiinţa faţă de care altceva mai important nu poate fi conceput", atunci Dumnezeu trebuie să existe. În eseul său intitulat Proslogion, Dumnezeu reprezintă o fiinţă care posedă toată perfecţiunea imaginabilă. Dar dacă aceasta „există" doar ca o idee în mintea noastră, atunci ea ar fi mai puţin perfectă decât în cazul în care ar exista cu adevărat. În acest fel, ea nu ar fi la fel de importantă ca o fiinţă care există cu adevărat, ceea ce ar contrazice astfel definiţia noastră cu privire la Dumnezeu, o fiinţă care ar trebui să reprezinte perfecţiunea absolută. În concluzie, Dumnezeu trebuie să existe.
Sigur, această afirmaţie sună un pic ciudat după standardele moderne. De fapt, chiar sună ciudat mai ales după ce Gaunilo din Marmoutiers a combătut ideea Sfântului Anselm, cerând oamenilor să-şi imagineze o insulă „mai bună" decât orice altă insulă şi prin care a dezvăluit imperfecţiunea unui astfel de argument. Astăzi noi ştim că acest tip de argument aprioric (adică bazat pe simpla deducere) este extrem de limitat, adesea tautologic şi el nu reuşeşte să ia în considerare dovezile empirice.
Dar, în mod surprinzător, acest concept a fost apărat de nimeni altul decât René Descartes. El a descris problema un pic mai lămuritor. Descartes, în lucrarea sa Fifth Meditation, a scris că ideea cu privire la o fiinţă perfectă dar care nu există în realitate este ca şi cum ne-am imagina un triunghi ale cărui unghiuri nu însumează 180 de grade (el a susţinut noţiunea de idei înnăscute şi doctrina de percepţie clară şi distinctă). Deci, pentru că acceptăm ideea unei fiinţe perfecte, atunci ajungem la concluzia că o fiinţă mai presus de orice trebuie să existe. Pentru Descartes existenţa lui Dumnezeu a fost la fel de evidentă şi de logică ca şi adevărurile fundamentale din matematică.
2. Ceva trebuie să fi cauzat apariţia Universului
Filozofii denumesc acest argument sub numele de argumentul primei cauze sau argumentul cosmologic şi printre susţinătorii acestuia îi putem enumera pe Platon, Aristotel şi Sfântul Toma din Aquino. Acest argument se bazează pe presupunerea că orice există trebuie să aibă o cauză şi că această cauză la rândul ei trebuie să fi avut o cauză şi tot aşa. Presupunând că nu ar exista un sfârşit al acestei succesiuni de cauze, atunci rezultă că numărul de evenimente ar fi infinit. Dar o serie infinită de cauze şi evenimente nu poate avea sens (nu poate exista o buclă de cauzalitate şi nici un lanţ cauzal de lungime infinită). În consecinţă trebuie să existe ceva ce ar putea fi numit un fel de primă cauză şi care în sine nu provine dintr-o altă cauză. Acest lucru ar necesita existenţa a ceva „necondiţionat" sau „suprem", ceea ce filozofii denumesc ca fiind Dumnezeu.
Sunt sigur că voi deja puteţi replica cu propriile voastre obiecţii cu privire la argumentul primei cauze, inclusiv afirmând că prima cauză ar trebui să aibă, de asemenea, propria sa cauză. De asemenea, infinitul pare a fi o caracteristică fundamentală a Universului (vezi şi aici - n.red.). Cu toate acestea, cosmologii încă încearcă să înţeleagă adevărata natură a timpului şi ce a „cauzat" evenimentul Big Bang.
3. Există ceva mai degrabă decât nimic
Acesta este denumit argumentul cosmologic de contingenţă, care este uşor diferit de argument primei cauze. Filozoful german Gottfried Leibniz a exprimat cel mai bine acest argument atunci când a scris:
„De ce există mai degrabă ceva decât nimic? Motivul suficient... este găsit într-o realitate care... este o fiinţă care poartă motivul pentru existenţa sa în sine".
Pentru că este imposibil ca să existe doar fiinţe contingente (care există din întâmplare), a argumentat el, o astfel de fiinţă trebuie să existe, o fiinţă pe care noi o numim Dumnezeu. În lucrareaMonadology el a scris că „niciun lucru nu poate fi real sau să existe şi nicio afirmaţie nu poate fi adevărată fără un motiv suficient pentru ca să fie aşa şi nu altfel".
Credit imagine: Hubble.
Mai recent, filozoful Richard Swinburne a analizat problema într-un mod mai inductiv şi a scris următoarele:
„Există şansa ca dacă există Dumnezeu el să creeze complexitatea unui univers. Este foarte puţin probabil ca un univers să existe fără o cauză şi este mult mai probabil ca Dumnezeu să existe fără cauză. Existenţa Universului... poate fi uşor de înţeles dacă am presupune că acesta este creat de Dumnezeu".
4. Ceva a proiectat Universul
Argumentul proiectantului sau argumentul teleologic sugerează că trăim într-un univers care cu siguranţă a trebuit să fie proiectat. Cosmosul în conformitate cu acest argument prezintă ordine şi un scop (aparent) — de exemplu, tot ce există în Univers respectă legile fizicii şi multe lucruri din cadrul acestuia sunt corelate între ele într-un mod care indică un scop. Aşa cum William Paley a susţinut, după cum existenţa un ceas indică prezenţa unei minţi inteligente, existenţa Universului şi a diverselor fenomene din el indică prezenţa unei inteligenţe şi mai mari şi anume a lui Dumnezeu.
Credit imagine: ThomasLENNE/Shutterstock.
Inutil să mai spun că acest argument a fost mult mai convingător înainte de apariţia concepţiei naturalismului (ideea că totul poate fi explicat fără a presupune intervenţia supranaturală) şi a teoriei evoluţiei speciilor a lui Darwin. Într-adevăr, concepţia lui Darwin a combătut argumentul proiectantului, cel puţin în ceea ce priveşte felul în care înţelegem lumea biologică. Ştim că ochiul uman, în ciuda complexităţii şi a funcţiei sale, nu a rezultat în urma unei activităţi de proiectare, ci mai degrabă a fost rezultatul unui proces de evoluţie şi de selecţie naturală.
Cu toate acestea, argumentul proiectantului nu poate fi eliminat. Reglajul fin al constantelor Universului pe care l-au descoperit oamenii de ştiinţă i-a condus pe unii dintre aceştia la concluzia că aici constatăm intervenţia unei inteligenţe superioare. Pentru a contracara acest raţionament filozofii afirmă că ar trebui să se ţină cont de principiul antropic, ceea ce este interesant, pentru că teiştii susţin acelaşi lucru!
5. Conştiinţa ne dovedeşte că există entităţi imateriale
Încă nu avem o teorie a conştiinţei. În consecinţă, ne confruntăm cu o problemă grea la care nu avem încă o rezolvare. Într-adevăr, problema conştiinţei este destul de diferită de orice studiem în mod normal în universul nostru material. Misterul conştiinţei şi incapacitatea noastră de a o înţelege a dat naştere la ideea dualismului substanţei care mai este cunoscut, de asemenea, sub numele de dualismul cartezian. Acesta descrie două tipuri fundamentale de realităţi: mentale şi materiale. Dualiştii spun că materia este incapabilă de a dobândi conştiinţă pe cont propriu, adică capacitatea de a avea gânduri proprii, conştientizare subiectivă şi sentimente.
Credit imagine: Bruce Rolff/Shutterstock.
Teiştii au utilizat dualismul substanţei pentru a susţine ideea unui „domeniu" independent al existenţei care este diferit de lumea fizică. Este un scenariu similar cu experienţa trăită de Neo din filmul Matrix, experienţele sale mentale au avut loc într-un domeniu separat de cel care a găzduit corpul său. Filozofii teişti au dezvoltat această idee la un nivel superior folosind-o pentru a deduce existenţa unor entităţi supranaturale sau imateriale, inclusiv a lui Dumnezeu. Este vorba despre o extrapolare a acestui concept şi o teză căreia i-ar prinde bine mai multe dovezi.
6. Noi trăim într-o simulare computerizată care este creată de nişte zeităţi hacker
Credit imagine: Jurgen Ziewe/Shutterstock.
Dumnezeu se află în faţa ochilor noştri. Spre deosebire de Sfântul Anselm, care îl considera pe Dumnezeu ca fiind „fiinţa faţă de care altceva mai important nu poate fi conceput", zeii ar putea fi entităţi aflate cu mult dincolo de puterea noastră de a-i înţelege, de a ajunge la ei sau de a-i percepe. Dacă ipoteza simulării este adevărată şi noi suntem produsul unor astfel de entităţi (sau ai unei entităţi necunoscute) atunci noi, pur şi simplu, nu avem nicio şansă să îi recunoaştem pe aceştia ca pe nişte zei. Ei sunt cei care creează realitatea noastră şi modul în care ne comportăm, atât la nivel colectiv, cât şi la nivel individual, poate fi supravegheat sau chiar controlat de către aceştia. Aceste zeităţi ar fi asemănătoare zeilor gnostici de odinioară, entităţi puternice care îşi urmăresc propriul scop.
7. Extratereştrii sunt zeii noştri
Încă nu am reuşit să intrăm în contact cu vreo inteligenţă extraterestră, dar asta nu înseamnă că extratereştrii nu ar putea exista. O posibilă soluţie pentru paradoxul lui Fermi o reprezintă noţiunea de panspermie regizată, ideea că extratereştrii aprind scânteia vieţii pe alte planete, cum ar fi prin trimiterea de spori sau sonde care să fertilizeze solul planetelor şi apoi ei se retrag pentru a monitoriza şi controla pe ascuns procesul de evoluţie al vieţii. Prin urmare ei ar fi ca nişte zei pentru noi.
Această idee a fost abordată de multe ori în literatura science-fiction, inclusiv în serialul Star Trek: The Next Generation, episodul „Chase", în care o specie de zeităţi este responsabilă pentru viaţa din Alpha Quadrant. De asemenea, în filmul Prometeu al lui Ridley Scott un extraterestru însămânţează planeta Pământ aflată într-o fază primordială a evoluţiei vieţii. Chiar şi Arthur C. Clarke, în romanul2001, susţine această idee imaginând un scenariu prin care o civilizaţie extraterestră, cu ajutorul unor monoliţi, contribuie la stimularea evoluţiei vieţii inteligente.
Niciunul dintre aceste argumente nu stabileşte, într-un mod fără echivoc, existenţa lui Dumnezeu şi multe dintre ele sunt destul de uşor de combătut sau ridică diferite probleme (aşa cum voi încerca să vă arăt). Dar, cel puţin, aceste argumente reprezintă o adevărată sursă de meditaţie.
În cele din urmă, prin „Dumnezeu" sau „dumnezeu" nu ne referim la vreo zeitate religioasă anume. Aşa cum arată această listă de argumente de mai jos, acest termen poate cuprinde totul, de la o fiinţă perfectă, omnipotentă, până la ceva ce poate fi considerat chiar un pic banal.
1. Noţiunea de fiinţă perfectă înseamnă că Dumnezeu trebuie să existe
Acesta este argumentul ontologic clasic sau a priori. El a fost pentru prima dată afirmat în anul 1070 de către Sfântul Anselm, care a susţinut că deoarece avem o concepţie cu privire la existenţa unei fiinţe perfecte pe care el a definit-o ca fiind „fiinţa faţă de care altceva mai important nu poate fi conceput", atunci Dumnezeu trebuie să existe. În eseul său intitulat Proslogion, Dumnezeu reprezintă o fiinţă care posedă toată perfecţiunea imaginabilă. Dar dacă aceasta „există" doar ca o idee în mintea noastră, atunci ea ar fi mai puţin perfectă decât în cazul în care ar exista cu adevărat. În acest fel, ea nu ar fi la fel de importantă ca o fiinţă care există cu adevărat, ceea ce ar contrazice astfel definiţia noastră cu privire la Dumnezeu, o fiinţă care ar trebui să reprezinte perfecţiunea absolută. În concluzie, Dumnezeu trebuie să existe.
Sigur, această afirmaţie sună un pic ciudat după standardele moderne. De fapt, chiar sună ciudat mai ales după ce Gaunilo din Marmoutiers a combătut ideea Sfântului Anselm, cerând oamenilor să-şi imagineze o insulă „mai bună" decât orice altă insulă şi prin care a dezvăluit imperfecţiunea unui astfel de argument. Astăzi noi ştim că acest tip de argument aprioric (adică bazat pe simpla deducere) este extrem de limitat, adesea tautologic şi el nu reuşeşte să ia în considerare dovezile empirice.
Dar, în mod surprinzător, acest concept a fost apărat de nimeni altul decât René Descartes. El a descris problema un pic mai lămuritor. Descartes, în lucrarea sa Fifth Meditation, a scris că ideea cu privire la o fiinţă perfectă dar care nu există în realitate este ca şi cum ne-am imagina un triunghi ale cărui unghiuri nu însumează 180 de grade (el a susţinut noţiunea de idei înnăscute şi doctrina de percepţie clară şi distinctă). Deci, pentru că acceptăm ideea unei fiinţe perfecte, atunci ajungem la concluzia că o fiinţă mai presus de orice trebuie să existe. Pentru Descartes existenţa lui Dumnezeu a fost la fel de evidentă şi de logică ca şi adevărurile fundamentale din matematică.
2. Ceva trebuie să fi cauzat apariţia Universului
Filozofii denumesc acest argument sub numele de argumentul primei cauze sau argumentul cosmologic şi printre susţinătorii acestuia îi putem enumera pe Platon, Aristotel şi Sfântul Toma din Aquino. Acest argument se bazează pe presupunerea că orice există trebuie să aibă o cauză şi că această cauză la rândul ei trebuie să fi avut o cauză şi tot aşa. Presupunând că nu ar exista un sfârşit al acestei succesiuni de cauze, atunci rezultă că numărul de evenimente ar fi infinit. Dar o serie infinită de cauze şi evenimente nu poate avea sens (nu poate exista o buclă de cauzalitate şi nici un lanţ cauzal de lungime infinită). În consecinţă trebuie să existe ceva ce ar putea fi numit un fel de primă cauză şi care în sine nu provine dintr-o altă cauză. Acest lucru ar necesita existenţa a ceva „necondiţionat" sau „suprem", ceea ce filozofii denumesc ca fiind Dumnezeu.
Sunt sigur că voi deja puteţi replica cu propriile voastre obiecţii cu privire la argumentul primei cauze, inclusiv afirmând că prima cauză ar trebui să aibă, de asemenea, propria sa cauză. De asemenea, infinitul pare a fi o caracteristică fundamentală a Universului (vezi şi aici - n.red.). Cu toate acestea, cosmologii încă încearcă să înţeleagă adevărata natură a timpului şi ce a „cauzat" evenimentul Big Bang.
3. Există ceva mai degrabă decât nimic
Acesta este denumit argumentul cosmologic de contingenţă, care este uşor diferit de argument primei cauze. Filozoful german Gottfried Leibniz a exprimat cel mai bine acest argument atunci când a scris:
„De ce există mai degrabă ceva decât nimic? Motivul suficient... este găsit într-o realitate care... este o fiinţă care poartă motivul pentru existenţa sa în sine".
Pentru că este imposibil ca să existe doar fiinţe contingente (care există din întâmplare), a argumentat el, o astfel de fiinţă trebuie să existe, o fiinţă pe care noi o numim Dumnezeu. În lucrareaMonadology el a scris că „niciun lucru nu poate fi real sau să existe şi nicio afirmaţie nu poate fi adevărată fără un motiv suficient pentru ca să fie aşa şi nu altfel".
Credit imagine: Hubble.
Mai recent, filozoful Richard Swinburne a analizat problema într-un mod mai inductiv şi a scris următoarele:
„Există şansa ca dacă există Dumnezeu el să creeze complexitatea unui univers. Este foarte puţin probabil ca un univers să existe fără o cauză şi este mult mai probabil ca Dumnezeu să existe fără cauză. Existenţa Universului... poate fi uşor de înţeles dacă am presupune că acesta este creat de Dumnezeu".
4. Ceva a proiectat Universul
Argumentul proiectantului sau argumentul teleologic sugerează că trăim într-un univers care cu siguranţă a trebuit să fie proiectat. Cosmosul în conformitate cu acest argument prezintă ordine şi un scop (aparent) — de exemplu, tot ce există în Univers respectă legile fizicii şi multe lucruri din cadrul acestuia sunt corelate între ele într-un mod care indică un scop. Aşa cum William Paley a susţinut, după cum existenţa un ceas indică prezenţa unei minţi inteligente, existenţa Universului şi a diverselor fenomene din el indică prezenţa unei inteligenţe şi mai mari şi anume a lui Dumnezeu.
Credit imagine: ThomasLENNE/Shutterstock.
Inutil să mai spun că acest argument a fost mult mai convingător înainte de apariţia concepţiei naturalismului (ideea că totul poate fi explicat fără a presupune intervenţia supranaturală) şi a teoriei evoluţiei speciilor a lui Darwin. Într-adevăr, concepţia lui Darwin a combătut argumentul proiectantului, cel puţin în ceea ce priveşte felul în care înţelegem lumea biologică. Ştim că ochiul uman, în ciuda complexităţii şi a funcţiei sale, nu a rezultat în urma unei activităţi de proiectare, ci mai degrabă a fost rezultatul unui proces de evoluţie şi de selecţie naturală.
Cu toate acestea, argumentul proiectantului nu poate fi eliminat. Reglajul fin al constantelor Universului pe care l-au descoperit oamenii de ştiinţă i-a condus pe unii dintre aceştia la concluzia că aici constatăm intervenţia unei inteligenţe superioare. Pentru a contracara acest raţionament filozofii afirmă că ar trebui să se ţină cont de principiul antropic, ceea ce este interesant, pentru că teiştii susţin acelaşi lucru!
5. Conştiinţa ne dovedeşte că există entităţi imateriale
Încă nu avem o teorie a conştiinţei. În consecinţă, ne confruntăm cu o problemă grea la care nu avem încă o rezolvare. Într-adevăr, problema conştiinţei este destul de diferită de orice studiem în mod normal în universul nostru material. Misterul conştiinţei şi incapacitatea noastră de a o înţelege a dat naştere la ideea dualismului substanţei care mai este cunoscut, de asemenea, sub numele de dualismul cartezian. Acesta descrie două tipuri fundamentale de realităţi: mentale şi materiale. Dualiştii spun că materia este incapabilă de a dobândi conştiinţă pe cont propriu, adică capacitatea de a avea gânduri proprii, conştientizare subiectivă şi sentimente.
Credit imagine: Bruce Rolff/Shutterstock.
Teiştii au utilizat dualismul substanţei pentru a susţine ideea unui „domeniu" independent al existenţei care este diferit de lumea fizică. Este un scenariu similar cu experienţa trăită de Neo din filmul Matrix, experienţele sale mentale au avut loc într-un domeniu separat de cel care a găzduit corpul său. Filozofii teişti au dezvoltat această idee la un nivel superior folosind-o pentru a deduce existenţa unor entităţi supranaturale sau imateriale, inclusiv a lui Dumnezeu. Este vorba despre o extrapolare a acestui concept şi o teză căreia i-ar prinde bine mai multe dovezi.
6. Noi trăim într-o simulare computerizată care este creată de nişte zeităţi hacker
Credit imagine: Jurgen Ziewe/Shutterstock.
Dumnezeu se află în faţa ochilor noştri. Spre deosebire de Sfântul Anselm, care îl considera pe Dumnezeu ca fiind „fiinţa faţă de care altceva mai important nu poate fi conceput", zeii ar putea fi entităţi aflate cu mult dincolo de puterea noastră de a-i înţelege, de a ajunge la ei sau de a-i percepe. Dacă ipoteza simulării este adevărată şi noi suntem produsul unor astfel de entităţi (sau ai unei entităţi necunoscute) atunci noi, pur şi simplu, nu avem nicio şansă să îi recunoaştem pe aceştia ca pe nişte zei. Ei sunt cei care creează realitatea noastră şi modul în care ne comportăm, atât la nivel colectiv, cât şi la nivel individual, poate fi supravegheat sau chiar controlat de către aceştia. Aceste zeităţi ar fi asemănătoare zeilor gnostici de odinioară, entităţi puternice care îşi urmăresc propriul scop.
7. Extratereştrii sunt zeii noştri
Încă nu am reuşit să intrăm în contact cu vreo inteligenţă extraterestră, dar asta nu înseamnă că extratereştrii nu ar putea exista. O posibilă soluţie pentru paradoxul lui Fermi o reprezintă noţiunea de panspermie regizată, ideea că extratereştrii aprind scânteia vieţii pe alte planete, cum ar fi prin trimiterea de spori sau sonde care să fertilizeze solul planetelor şi apoi ei se retrag pentru a monitoriza şi controla pe ascuns procesul de evoluţie al vieţii. Prin urmare ei ar fi ca nişte zei pentru noi.
Această idee a fost abordată de multe ori în literatura science-fiction, inclusiv în serialul Star Trek: The Next Generation, episodul „Chase", în care o specie de zeităţi este responsabilă pentru viaţa din Alpha Quadrant. De asemenea, în filmul Prometeu al lui Ridley Scott un extraterestru însămânţează planeta Pământ aflată într-o fază primordială a evoluţiei vieţii. Chiar şi Arthur C. Clarke, în romanul2001, susţine această idee imaginând un scenariu prin care o civilizaţie extraterestră, cu ajutorul unor monoliţi, contribuie la stimularea evoluţiei vieţii inteligente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu