Barlad Online
Prin origine și mentalitate, Manolache Costache Epureanu a rămas mereu un boier de viță veche, iar comportamentul său ezitant și inconsecvent l-au determinat să-și piardă în timp mulți prieteni. Cu toate acestea, contemporanii săi i-au recunoscut “cinstea și onorabilitatea exemplară”. A trăit mai mereu încurcat în datorii, asta și pentru că socrii săi - Alecu Sturza Bârlădeanul și soția sa, Smaranda - nu i-au dat nimic și nici nu l-au lăsat să vină în casa lor de la Bârlad. În aceste condiții, pentru a-și achita împrumuturile făcute în perioada exilului și cheltuielile necesare întreținerii familiei, Epureanu și-a vândut moșia Borosăști (1855), casele Catincăi Costache de pe actuala stradă Nicolae Bălcescu, nr. 40, din Bârlad (februarie 1859) și casele sale din același oraș (în 1859 și 1868).
Din 1861, Epureanu a făcut din nou împrumuturi, cheltuind enorm pentru întreținerea la școlile din Germania și de la Viena a copiilor săi, Catinca, Elena și Ioan. Ultimul împrumut, de 29.000 de galbeni, l-a luat în 1866 de la logofătul Anastase Bașotă. Nedorind să-i rămînă dator, Manolache a reușit să obțină achitarea aproape integrală de către stat a bonurilor lui Bașotă, în valoare de două milioane de lei aur (pentru țiganii dezrobiți și pentru pământul expropiat). Mai mult, în 1868, la sugestia lui Epureanu, Bașotă s-a asociat cu bancherul Leiba Cahana pentru a o salva de la faliment pe Ruxandra Rosetti- Roznovanu. Tot atunci, Manolache și Eudoxiu Hurmuzaki au susținut ideea logofătului Bașotă de a lăsa, prin testament, jumătate din avere unei școli românești din Pomârla. Totuși, după moartea logofătului, la deschiderea testamentului acestuia, Epureanu a aflat că nu era exclus dintre datornicii lui, deși îl considerase un bun prieten. Probabil că logofătul nu-l iertase pe Epureanu pentru faptul că a încercat să o ajute pe fiica renegată a acestuia (Elena Cantacuzino) să obțină toată averea de la tatăl ei.
Manolache Costache Epureanu avea în casă una dintre cele mai mari biblioteci din Moldovca, era pasionat de lectură și de muzica clasică, preferându-l pe Beethoven. Ca semn al rafinatei sale inteligențe, prefera să joace șah, iar în timpul unei călătorii la Londra a câștigat o partidă jucată cu un ministru englez. Acesta a venit apoi până la Epureni pentru a-și lua revanșa, iar Epureanu l-a lăsat să câștige, de teamă să nu i se facă rău politicianului englez. Oricum Epureanu a rămas mereu o fire capricioasă și imprevizibilă, dar moderată și onestă, considerând că “extremele sunt periculoase și ostile țării”.
Însă cea mai bună caracterizare a omului Manolache Costache Epureanu și a sensibilității firii sale a făcut-o concetățeanul său bârlădean N.G. Rădulescu, cel care l-a cunoscut îndeaproape și l-a descris astfel în 1885, la cinci ani de la moartea sa: “...Pe lângă identitatea și spiritul pus totdeauna la locul lui, era de observat încă la Manolaki Kostaki o particularitate a inteligenții sale: intuițiunea. Îi era de ajuns să asculte adeseori numai câteva fraze ale unui discurs, pentru a-l pătrunde până la sfârșit. Când citea împreună cu cineva vreo carte, acesta rămânea surprins, uimit, văzând pe Epureanu că ghicea la citirea primelor pagini restul cărții aproape în întregime. Acest dar firesc surprinsese foarte mult și pe faimosul Crawley, care zise chiar fiului lui Epureanu: «Tatăl Dvs. are numai un singur cusur... înțelege prea iute!». ...În privința activității era neobosit. Cu activitatea fizică, era în stare să meargă pe drum în puterea iernii pe gerul cel mai aspru, fără blană chiar, aproape douăsprezece ceasuri și să doarmă nopți întregi, când împrejurarea cerea așa, numai pe un scaun, ori să petreacă citind, studiind până la lumina albă a zilei fără a resimți oboseala. Ca activitate intelectuală, a probat destul de mult în toată viața-i politică. Manolaki Kostaki era de o simplitate rară, căci fugea de alaiuri și parade pompoase, disprețuia luxul și tot ce de aproape sau de departe formează plăcerile omului materialist. Din contra, tot ce privea știința și arta, frumusețile naturii chiar, îl încântau, îl înduioșau până la lacrimi. Citirea unei tragedii de Shakespeare, ascultarea unei melodii de Beethoven, privirea unui tablou frumos găseau în Manolaki Kostaki un admirator profund; și cât trăi, spiritul său nu pierdu niciodată focul tinereții pentru toate simțirile nobile și mărețe. Marele bărbat nu putea suferi și nu voia iarăși nimic să se petreacă în afară de patria lui care ar fi putut da altă față aspirărilor ei și poziției ce ocupa. Nu suferea ca străinii să înțeleagă într-alt fel de cum era țara și locuitorii săi, de orice clasă.”
Cu toate acestea, Epureanu avea o fire copilăroasă. Astfel, dintr-o scrisoare din 8 martie 1847 a lui Alecu Cuza către cumnatul său Iordachi Lambrino, aflăm că “pe Manolachi Epureanu l-am iertat și aceasta ca urmare a copilăriei sale, căci în ochii mei Manolachi ar trebui să fie încă pe băncile unui colegiu, supus pedepselor corporale și poziția sa prezentă i-o cred uzurpată, probă fiindu-mi purtarea sa în toate afacerile, purtare de copil îndărătnic.”
Totodată, Epureanu era bun prieten cu Al.I. Cuza, pe care-l ruga deseori să-i facă diferite comisioane și de la care se mai și împrumuta cu bani. Era amic și cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri și Lascăr Rosetti. Iată ce spunea scriitorul Nicu Gane despre Manolache Costache Epureanu: “Manolaki Kostaki era un om bun, cinstit, dar fără mare statornicie și, ca toate naturile de artist, ușor se entuziasma și ușor se descuraja. La cea mai mică dificultate el se da înlături, părăsind situațiuni excelente, care ar fi putut să le păstreze.”
Încă din februarie 1875, soția lui Epureanu - Maria - era bolnavă de cancer. A fost internată într-un sanatoriu din Austria. La 27 septembrie 1875, în vârstă de numai 45 de ani, ea moare la Voslau (Austria) și este adusă în țară, unde este înmormântată la Biserica “Sf. Spiridon” Bârlad - ctitoria familiei bârlădene Sturdza. Osemintele ei de sub podeaua bisericii nu au fost găsite încă.
Când și-a dat demisia din funcția de prim-ministru al guvernului liberal în iulie 1876, Epureanu nu numai că a dat dovadă de onoare și cavalerism, dar atitudinea lui a fost una demnă căci el a afirmat că își asumă responsabilitatea pentru perioada cât a fost ministru conservator al justiției și că se va supune legilor dacă se vor găsi fapte care să-l incrimineze. Gestul său de solidaritate i-a mișcat chiar și pe adversari, I.C. Brătianu apreciindu-l prin cuvinte elogioase, iar deputatul Nicolae Fleva (care propusese judecarea foștilor miniștri conservatori) și-a exprimat recunoștința față de poziția lui Epureanu: “Noi vom considera totdeauna în Manolaki Kostaki acea personalitate francă și loială care, când întinde mâna, e gata să răspundă la obligațiunile ce a luat. Poate că noi nu avem aceleași vederi politice ca D-sa, dar sperăm că ne vom reuni totdeauna pe același tărâm când va fi vorba de libertățile publice, iar atunci cu toții ne vom da mâna cu siguranță și vom face să domine sistemul constituțional în această țară.”
Din aprilie 1880, când, bolnav de tuberculoză, organismul i-a slăbit, Epureanu a fost nevoit să se retragă din viața publică și să întoarcă la moșia sa de la Epureni. De aici, a plecat la un sanatoriu din Viena, după care - la recomandarea medicilor - a trebuit să se interneze la un spital din Wiesbaden (Germania). Apoi, ultimele săptămâni le-a petrecut la Schlangenbad (lângă Nassau, acum în Germania), unde, “învins de boală și de timpurie bătrânețe, și-a dat obștescul sfârșit” în ziua de 7 septembrie 1880.
Deși, inițial, familia sa a dorit ca el să fie înmormântat în biserica de la Epureni (ctitoria neamului său), peste 200 de fruntași bârlădeni i-au scris o scrisoare lui Alexandru Exarcu (ginerele urmaș care s-a ocupat de funeraliile lui Epureanu) și l-au rugat ca trupul marelui om politic să fie înhumat în Cimitirul “Eternitatea” din Bârlad. Din ordinul primului ministru Ion C. Brătianu, autoritățile i-au organizat lui Manolache Costache funeralii naționale, vagonul mortuar, intrat în țară pe la Ițcani, fiind însoțit până la Bârlad. La înmormântare au participat reprezentanții Casei Regale, ai Parlamentului, ai Guvernului, ai partidelor politice, ai armatei și ai autorităților locale. Toți cei care au susținut discursuri panegerice au evidențiat patriotismul lui Manolache Epureanu și enorma sa contribuție la crearea și modernizarea statului național român. De altfel, în presa vremii au apărut atunci ample comentarii despre remarcabila personalitate a acestui reputat om politic.
În fine, iată cum l-a schițat principesa Elena Alexandra Bibescu pe tatăl ei, Manolache Costache Epureanu, într-o notă destinată, probabil, Marii Enciclopedii Franceze: “Ceea ce l-a caracterizat cel mai mult era simțul datoriei, a împins acest simțământ până la ideal. El a trecut prin lume cu inima și fruntea nepătate, urmărind fără preget acel înălțător scop al datoriei, atât în politică, cât și în viața publică și de familie. Elocvența sa limpede, naturală, curgătoare, puternică mergea până la entuziasmul vibrator atunci când vorbea de viitorul țării sale, de marile destine ce el le întrevedea pentru țară. Arzătoarea lui dragoste pentru țară și devotamentul său pentru națiune și Tron au fos dominantele existenței sale. Nici un sacrificiu nu-i părea prea greu pentru progresul și gloria României”.
(Va urma)
Neamul nostru n-a dus niciodată lipsă de
talente. Tot ce rămâne în urma unui om este numele său. Suntem un popor
norocos fiindcă noi, spre deosebire de alte popoare, nu trebuie să ne
născocim strămoșii. Noi chiar îi avem! De aceea, când dorim să ne
întoarcem în vremuri, ne vom întâlni sigur și cu marele om politic și de
stat MANOLACHE COSTACHE EPUREANU. Numai că la noi, marile figuri ale
trecutului stau adesea bogate de înțeles, dar închise încă deplinei
cunoașteri.
Pentru că acest mare om al epocii moderne a României nu e atât de ușor de înțeles și de cuprins, am ales să-i ilustrăm remarcabila sa personalitate. În afară de memoria colectivă, noi îl cunoaștem mai mult din documentele vremii și mai puțin din descifrarea cuvintelor și faptelor sale, păstrate în luările de cuvânt, în dezbaterile parlamentare, în scrisori, în opiniile contemporanilor despre el. Doar parcurgând cu obiectivitate timpul destinului său, vom înțelege limpede că măreția și lumina chipului lui Manolache Costache Epureanu în istorie vor trebui să fie mult mai bine zugrăvite, căci ele își au izvorul în frământările și faptele sale deosebite.
Chiar dacă și mai înainte din mijlocul neamului nostru au răsărit oameni politici care au atras atenția asupra lor, cucerindu-și admirația și stima contemporanilor și a urmașilor, Manolache Costache Epureanu constituie un simbol reprezentativ al unității elitei politice în realizarea dezideratelor neamului românesc: libertate, unire, independență și modernizare. Prezența lui pe scena politică românească a constituit, astfel, începutul garantării puterilor în stat și a dus la impunerea autorității și legimității actului politic și juridic. În Manolache Costache s-au întrupat atunci nu numai tradițiile unei culturi pașoptiste și geniul unei națiuni, ci și eterna aspirație a ființei umane spre cunoaștere și înțelegere. Gloria sa își are desigur explicația și în destinul lui, care s-a împletit în mod fericit cu al altor iluștri contemporani - Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, prințul Carol I, I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu etc, dar mai ales își are sorgintea în forța exemplului personal și în admirabila sa chibzuință și înțelepciune politică.
Se poate vorbi despre Manolache Costache Epureanu ca despre cel dintâi model politic românesc de a fi în civilizația europeană. Pentru noi, el a fost, înainte de toate, cel care a rezumat în faptele sale o istorie, o țară, un popor, o cultură politică, având importante contribuții care au meritat să fie consemnate și cunoscute de noi. Epureanu reprezenta la vremea sa personalitatea de excepțională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa individuală drumul de secole și tipologia intelectuală a unei elite politice românești, aflată între Lumea Veche și Lumea Nouă.
În fine, neprețuita dragoste a bârlădenilor pentru acest mare concetățean al lor și pentru apărarea valorilor tradiționale tutovene ne-au determinat să purcedem la o revalorizare a trecutului său, conștienți fiind că bârlădenii pot oricând să-și aducă piosul omagiu față de Manolache Costache Epureanu, cel care le-a îmbogățit istoria cu a sa prezență.
Familia Manolache Costache Epureanu s-a născut la 22 august 1820, la Iași, probabil în “casele din mahalaua Sf. Andrei, cu mult loc și acareturi”. Totuși, există și ideea că el s-ar fi născut la 19 septembrie 1824, la Iași sau la Bârlad. Descendent al unei familii boierești, cu strămoși pomeniți încă din vremea lui Ștefan cel Mare (cum ar fi familia boiereacă a marelui vornic Boldur), Manolache era fiul vornicului Ioan Epureanu și al Catincăi Costache Negel (fiica spătarului Costachi Negre), cu proprietăți în ținutul Tutova. Din această familie s-a ridicat și renumitul cărturar Veniamin Costache, mitropolit al Moldovei. Se știe sigur că familia lor a avut “rădăcini” în comuna Epureni și în “târgul” Bârlad, unde aveau numeroase pământuri și case.
Tatăl lui Manolache - Ioan Costache Epureanu - era fiul cel mai mare al lui Grigoraș Epureanu și al Mariei Caragea. Ioan Epureanu s-a născut la Epureni, probabil în 1771, și a deținut mai multe ranguri: stolnic, spătar, postelnic și vornic. El a locuit la Borosăști (moșie pe care o deținea dintr-o moștenire părintească) și la Bârlad - unde își făcuse case pe un loc de 236 de stânjeni în “Mahalaua din gios de Cacaina” (loc situat astăzi pe strada Gh. Emandi, nr. 2). Pentru că era energic și întreprinzător și pentru a-și suplimenta veniturile, Ioan Costache a înființat târgușorul Borosăști pe vechiul drum medieval Vaslui-Scânteia-Iași (atestat ca rateș în 1815 și recunoscut ca târg permanent în 1845). Mai târziu, fiul său - Manolache Costache - a vândut această moșie care s-a mai numit și Rateșul Epureanu, azi fiind satul Lunca-Rateș, comuna Scânteia, județul Iași. Mai mult, în calitate de epitrop al averii lui Gheorghe Roșca Codreanu (nepotul său de văr primar, prin alianță), Ioan Epureanu trebuia să dea 700 de galbeni logofătului Costache Conachi, cel care urma să se îngrijească de moșia Văleni și să înființeze aici o școală. Pentru că abia peste doi ani i-a dat banii, lui Ioan Costache i s-a luat epitropia și i s-a imputat folosirea bunurilor moșiei Văleni în interes personal. Totodată, Ioan Epureanu a locuit și la Iași, în casele din mahalaua Sf. Andrei - case pe care le-a lăsat prin testament soției sale, Ecaterina (născută Negre).
Mama lui Manolache - Catinca Costache Negre (Negel) - era fiica spătarului Costachi Negre (devenit ispravnic de Tutova la finele veacului al XVIII-lea) și a Mariei Luca (strănepoata Tofanei Luca - care era bunica de pe tată a lui Ioan Epureanu). Deși erau oarecum rude, Catinca Negre și Ioan Epureanu s-au cunoscut la Bârlad, când ea venea în vizită la sora ei, comisoaia Safta Negre, care își avea casele pe actuala stradă N. Bălcescu, nr. 40. Pentru că Safta Negre nu a avut urmași, aceste case i-au fost lăsate ca donație în 1839 Catincăi, sora ei. După ce s-au căsătorit, Ioan Epureanu și Catinca Costache au stat un timp la Bârlad, unde în aprilie și iulie 1819, făceau împrumuturi de la Casa Obștii Târgului Bârlad. După aceea, cei doi s-au mutat la Iași, unde Ioan Epureanu a comandat unui pictor din școala lui Eustatie Altini două portrete pictate în ulei pe pânză. Unul de bărbat, îmbrăcat în costumul boieresc de modă veche, cu caftan din stofă și cu guler de blană și ișlic, presupus ca fiind portretul său, iar celălalt înfățișând o doamnă cu ținută occidentală, îmbrăcată după moda franceză, cu rochia-mantou de catifea roșie-cărămizie, cu guler și bonetă din dantelă (brodate cu fir), probabil al Catincăi Costache.
Fiul lor, Manolache Costache Epureanu, după ce s-a reîntors în țară în august 1849, a locuit alternativ la Bârlad și la Iași. În Bârlad, a cunoscut-o și a admirat-o pe frumoasa Maria (fiica lui Alexandru Sturza și a Smarandei Sturza Bârlădeanul, născută Costandachi), de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit în 1851. Inițial, împotriva căsătoriei lor a fost chiar logofeteasa Smaranda Sturza, care și-l dorea ca ginere pe Lascăr Rosetti (fost coleg de facultate și prieten cu Manolache Costache). Numai că Maria a fugit cu Epureanu în timpul unui bal de la Casa Sturza, din Bârlad, cununându-se a doua zi, în prezența prietenilor care îi însoțiseră, la biserica schitului din satul Borosăști (ctitoria din piatră a familiei Epureanu din comuna Epureni, județul Vaslui). Căsnicia celor doi a fost dintre cele mai fericite, noua familie locuind fie la Bârlad, fie în conacul de la Epureni (moșie care a trecut în proprietatea lui Manolache, după moartea unchiului său - Iordache Costache). După 1854, ei au trebuit să stea la Iași, unde Manolache primise o funcție. Copiii lor au fost: Catinca (1854-1911), principesa Elena (1855-1902) și Ioan (1856-1897).
Prima lor fiică - Catinca (Ecaterina) - a primit o aleasă educație în pensioanele de la Heidelberg, Mainheim și Viena, unde a studiat pianul. La 20 de ani, s-a căsătorit cu diplomatul în drept Alexandru Exarcu (descendent al unei familii grecești românizate). Ei au locuit la conacul de la Epureni, unde s-a născut fiica lor, Maria Magdalena, dar și în casa lui Manolache Costache din București. Catinca semăna mai mult cu mama ei și a fost doamna de onoare a reginei Elisabeta, participând deseori la seratele muzicale de la Palatul Regal din București sau de la Castelul Peleș. A murit în 1911, suferind de cancer.
Al doilea copil - principesa Elena - a fost o renumită personalitate artistică de nivel european, studiind pianul la Epureni și la București cu Anette Boscoff, dar și la Viena, unde l-a avut profesor pe celebrul compozitor Anton Rubinstein. De altfel, în ianuarie 1873, ea a câștigat premiul I și medalia de aur la concursul de pian de la Conservatorul din Viena, iar în februarie a susținut un concert de binefacere la Teatrul Național din București, unde prințul Alexandru Gh. Bibescu a cunoscut-o. A doua zi, îndrăgostit de tânara pianistă, prințul Bibescu a cerut-o în căsătorie de la tatăl ei, apoi tinerii căsătoriți s-au stabilit la Paris. Aici, timp de peste 30 de ani, principesa Elena Bibescu a patronat un salon literar și artistic, frecventat de scriitori, artiști și muzicieni francezi (Anatole France, Vuillard, Bonnard, Gaugain, Maillot, Saint-Saens), iar talentul ei de pianistă a fost apreciat de Wagner și Liszt. De multe ori, principesa concerta pentru cei săraci la București, Sinaia și Bârlad, iar de numele ei se leagă recitalul de muzică clasică a lui Paderevwski de la Ateneul Român (1899) și, mai ales, ascensiunea lui George Enescu la Paris (pe care l-a luat sub protecția sa și l-a ajutat să-și susțină aici suita simfonică “Poema română”). Principesa a murit la 18 octombrie 1902, la Iași, fiind apoi înmormântată la Bârlad.
Singurul băiat al lui Costache Epureanu - Ion - și-a început studiile în Germania și le-a terminat la Paris, unde a absolvit Școala de Științe Morale și Politice. Deși era înalt, robust și avea statura unei persoane puternice, Ion era în realitate un om blând, timid și nesigur chiar, amabil și gentil. Prestigiul tatălui său l-a propulsat pe Ion ca deputat conservator al județului Tutova de patru ori, iar din această calitate s-a implicat în construirea căii ferate Bârlad-Fălciu. Nu s-a căsătorit, poate pentru că era bolnav de tuberculoză, maladie care l-a răpus la vârsta de 38 de ani. A murit la Odessa (12 noiembrie 1894) și a fost înmormântat la Bârlad, alături de tatăl său.
Viața privatăPentru că acest mare om al epocii moderne a României nu e atât de ușor de înțeles și de cuprins, am ales să-i ilustrăm remarcabila sa personalitate. În afară de memoria colectivă, noi îl cunoaștem mai mult din documentele vremii și mai puțin din descifrarea cuvintelor și faptelor sale, păstrate în luările de cuvânt, în dezbaterile parlamentare, în scrisori, în opiniile contemporanilor despre el. Doar parcurgând cu obiectivitate timpul destinului său, vom înțelege limpede că măreția și lumina chipului lui Manolache Costache Epureanu în istorie vor trebui să fie mult mai bine zugrăvite, căci ele își au izvorul în frământările și faptele sale deosebite.
Chiar dacă și mai înainte din mijlocul neamului nostru au răsărit oameni politici care au atras atenția asupra lor, cucerindu-și admirația și stima contemporanilor și a urmașilor, Manolache Costache Epureanu constituie un simbol reprezentativ al unității elitei politice în realizarea dezideratelor neamului românesc: libertate, unire, independență și modernizare. Prezența lui pe scena politică românească a constituit, astfel, începutul garantării puterilor în stat și a dus la impunerea autorității și legimității actului politic și juridic. În Manolache Costache s-au întrupat atunci nu numai tradițiile unei culturi pașoptiste și geniul unei națiuni, ci și eterna aspirație a ființei umane spre cunoaștere și înțelegere. Gloria sa își are desigur explicația și în destinul lui, care s-a împletit în mod fericit cu al altor iluștri contemporani - Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, prințul Carol I, I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu etc, dar mai ales își are sorgintea în forța exemplului personal și în admirabila sa chibzuință și înțelepciune politică.
Se poate vorbi despre Manolache Costache Epureanu ca despre cel dintâi model politic românesc de a fi în civilizația europeană. Pentru noi, el a fost, înainte de toate, cel care a rezumat în faptele sale o istorie, o țară, un popor, o cultură politică, având importante contribuții care au meritat să fie consemnate și cunoscute de noi. Epureanu reprezenta la vremea sa personalitatea de excepțională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa individuală drumul de secole și tipologia intelectuală a unei elite politice românești, aflată între Lumea Veche și Lumea Nouă.
În fine, neprețuita dragoste a bârlădenilor pentru acest mare concetățean al lor și pentru apărarea valorilor tradiționale tutovene ne-au determinat să purcedem la o revalorizare a trecutului său, conștienți fiind că bârlădenii pot oricând să-și aducă piosul omagiu față de Manolache Costache Epureanu, cel care le-a îmbogățit istoria cu a sa prezență.
Familia Manolache Costache Epureanu s-a născut la 22 august 1820, la Iași, probabil în “casele din mahalaua Sf. Andrei, cu mult loc și acareturi”. Totuși, există și ideea că el s-ar fi născut la 19 septembrie 1824, la Iași sau la Bârlad. Descendent al unei familii boierești, cu strămoși pomeniți încă din vremea lui Ștefan cel Mare (cum ar fi familia boiereacă a marelui vornic Boldur), Manolache era fiul vornicului Ioan Epureanu și al Catincăi Costache Negel (fiica spătarului Costachi Negre), cu proprietăți în ținutul Tutova. Din această familie s-a ridicat și renumitul cărturar Veniamin Costache, mitropolit al Moldovei. Se știe sigur că familia lor a avut “rădăcini” în comuna Epureni și în “târgul” Bârlad, unde aveau numeroase pământuri și case.
Tatăl lui Manolache - Ioan Costache Epureanu - era fiul cel mai mare al lui Grigoraș Epureanu și al Mariei Caragea. Ioan Epureanu s-a născut la Epureni, probabil în 1771, și a deținut mai multe ranguri: stolnic, spătar, postelnic și vornic. El a locuit la Borosăști (moșie pe care o deținea dintr-o moștenire părintească) și la Bârlad - unde își făcuse case pe un loc de 236 de stânjeni în “Mahalaua din gios de Cacaina” (loc situat astăzi pe strada Gh. Emandi, nr. 2). Pentru că era energic și întreprinzător și pentru a-și suplimenta veniturile, Ioan Costache a înființat târgușorul Borosăști pe vechiul drum medieval Vaslui-Scânteia-Iași (atestat ca rateș în 1815 și recunoscut ca târg permanent în 1845). Mai târziu, fiul său - Manolache Costache - a vândut această moșie care s-a mai numit și Rateșul Epureanu, azi fiind satul Lunca-Rateș, comuna Scânteia, județul Iași. Mai mult, în calitate de epitrop al averii lui Gheorghe Roșca Codreanu (nepotul său de văr primar, prin alianță), Ioan Epureanu trebuia să dea 700 de galbeni logofătului Costache Conachi, cel care urma să se îngrijească de moșia Văleni și să înființeze aici o școală. Pentru că abia peste doi ani i-a dat banii, lui Ioan Costache i s-a luat epitropia și i s-a imputat folosirea bunurilor moșiei Văleni în interes personal. Totodată, Ioan Epureanu a locuit și la Iași, în casele din mahalaua Sf. Andrei - case pe care le-a lăsat prin testament soției sale, Ecaterina (născută Negre).
Mama lui Manolache - Catinca Costache Negre (Negel) - era fiica spătarului Costachi Negre (devenit ispravnic de Tutova la finele veacului al XVIII-lea) și a Mariei Luca (strănepoata Tofanei Luca - care era bunica de pe tată a lui Ioan Epureanu). Deși erau oarecum rude, Catinca Negre și Ioan Epureanu s-au cunoscut la Bârlad, când ea venea în vizită la sora ei, comisoaia Safta Negre, care își avea casele pe actuala stradă N. Bălcescu, nr. 40. Pentru că Safta Negre nu a avut urmași, aceste case i-au fost lăsate ca donație în 1839 Catincăi, sora ei. După ce s-au căsătorit, Ioan Epureanu și Catinca Costache au stat un timp la Bârlad, unde în aprilie și iulie 1819, făceau împrumuturi de la Casa Obștii Târgului Bârlad. După aceea, cei doi s-au mutat la Iași, unde Ioan Epureanu a comandat unui pictor din școala lui Eustatie Altini două portrete pictate în ulei pe pânză. Unul de bărbat, îmbrăcat în costumul boieresc de modă veche, cu caftan din stofă și cu guler de blană și ișlic, presupus ca fiind portretul său, iar celălalt înfățișând o doamnă cu ținută occidentală, îmbrăcată după moda franceză, cu rochia-mantou de catifea roșie-cărămizie, cu guler și bonetă din dantelă (brodate cu fir), probabil al Catincăi Costache.
Fiul lor, Manolache Costache Epureanu, după ce s-a reîntors în țară în august 1849, a locuit alternativ la Bârlad și la Iași. În Bârlad, a cunoscut-o și a admirat-o pe frumoasa Maria (fiica lui Alexandru Sturza și a Smarandei Sturza Bârlădeanul, născută Costandachi), de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit în 1851. Inițial, împotriva căsătoriei lor a fost chiar logofeteasa Smaranda Sturza, care și-l dorea ca ginere pe Lascăr Rosetti (fost coleg de facultate și prieten cu Manolache Costache). Numai că Maria a fugit cu Epureanu în timpul unui bal de la Casa Sturza, din Bârlad, cununându-se a doua zi, în prezența prietenilor care îi însoțiseră, la biserica schitului din satul Borosăști (ctitoria din piatră a familiei Epureanu din comuna Epureni, județul Vaslui). Căsnicia celor doi a fost dintre cele mai fericite, noua familie locuind fie la Bârlad, fie în conacul de la Epureni (moșie care a trecut în proprietatea lui Manolache, după moartea unchiului său - Iordache Costache). După 1854, ei au trebuit să stea la Iași, unde Manolache primise o funcție. Copiii lor au fost: Catinca (1854-1911), principesa Elena (1855-1902) și Ioan (1856-1897).
Prima lor fiică - Catinca (Ecaterina) - a primit o aleasă educație în pensioanele de la Heidelberg, Mainheim și Viena, unde a studiat pianul. La 20 de ani, s-a căsătorit cu diplomatul în drept Alexandru Exarcu (descendent al unei familii grecești românizate). Ei au locuit la conacul de la Epureni, unde s-a născut fiica lor, Maria Magdalena, dar și în casa lui Manolache Costache din București. Catinca semăna mai mult cu mama ei și a fost doamna de onoare a reginei Elisabeta, participând deseori la seratele muzicale de la Palatul Regal din București sau de la Castelul Peleș. A murit în 1911, suferind de cancer.
Al doilea copil - principesa Elena - a fost o renumită personalitate artistică de nivel european, studiind pianul la Epureni și la București cu Anette Boscoff, dar și la Viena, unde l-a avut profesor pe celebrul compozitor Anton Rubinstein. De altfel, în ianuarie 1873, ea a câștigat premiul I și medalia de aur la concursul de pian de la Conservatorul din Viena, iar în februarie a susținut un concert de binefacere la Teatrul Național din București, unde prințul Alexandru Gh. Bibescu a cunoscut-o. A doua zi, îndrăgostit de tânara pianistă, prințul Bibescu a cerut-o în căsătorie de la tatăl ei, apoi tinerii căsătoriți s-au stabilit la Paris. Aici, timp de peste 30 de ani, principesa Elena Bibescu a patronat un salon literar și artistic, frecventat de scriitori, artiști și muzicieni francezi (Anatole France, Vuillard, Bonnard, Gaugain, Maillot, Saint-Saens), iar talentul ei de pianistă a fost apreciat de Wagner și Liszt. De multe ori, principesa concerta pentru cei săraci la București, Sinaia și Bârlad, iar de numele ei se leagă recitalul de muzică clasică a lui Paderevwski de la Ateneul Român (1899) și, mai ales, ascensiunea lui George Enescu la Paris (pe care l-a luat sub protecția sa și l-a ajutat să-și susțină aici suita simfonică “Poema română”). Principesa a murit la 18 octombrie 1902, la Iași, fiind apoi înmormântată la Bârlad.
Singurul băiat al lui Costache Epureanu - Ion - și-a început studiile în Germania și le-a terminat la Paris, unde a absolvit Școala de Științe Morale și Politice. Deși era înalt, robust și avea statura unei persoane puternice, Ion era în realitate un om blând, timid și nesigur chiar, amabil și gentil. Prestigiul tatălui său l-a propulsat pe Ion ca deputat conservator al județului Tutova de patru ori, iar din această calitate s-a implicat în construirea căii ferate Bârlad-Fălciu. Nu s-a căsătorit, poate pentru că era bolnav de tuberculoză, maladie care l-a răpus la vârsta de 38 de ani. A murit la Odessa (12 noiembrie 1894) și a fost înmormântat la Bârlad, alături de tatăl său.
Prin origine și mentalitate, Manolache Costache Epureanu a rămas mereu un boier de viță veche, iar comportamentul său ezitant și inconsecvent l-au determinat să-și piardă în timp mulți prieteni. Cu toate acestea, contemporanii săi i-au recunoscut “cinstea și onorabilitatea exemplară”. A trăit mai mereu încurcat în datorii, asta și pentru că socrii săi - Alecu Sturza Bârlădeanul și soția sa, Smaranda - nu i-au dat nimic și nici nu l-au lăsat să vină în casa lor de la Bârlad. În aceste condiții, pentru a-și achita împrumuturile făcute în perioada exilului și cheltuielile necesare întreținerii familiei, Epureanu și-a vândut moșia Borosăști (1855), casele Catincăi Costache de pe actuala stradă Nicolae Bălcescu, nr. 40, din Bârlad (februarie 1859) și casele sale din același oraș (în 1859 și 1868).
Din 1861, Epureanu a făcut din nou împrumuturi, cheltuind enorm pentru întreținerea la școlile din Germania și de la Viena a copiilor săi, Catinca, Elena și Ioan. Ultimul împrumut, de 29.000 de galbeni, l-a luat în 1866 de la logofătul Anastase Bașotă. Nedorind să-i rămînă dator, Manolache a reușit să obțină achitarea aproape integrală de către stat a bonurilor lui Bașotă, în valoare de două milioane de lei aur (pentru țiganii dezrobiți și pentru pământul expropiat). Mai mult, în 1868, la sugestia lui Epureanu, Bașotă s-a asociat cu bancherul Leiba Cahana pentru a o salva de la faliment pe Ruxandra Rosetti- Roznovanu. Tot atunci, Manolache și Eudoxiu Hurmuzaki au susținut ideea logofătului Bașotă de a lăsa, prin testament, jumătate din avere unei școli românești din Pomârla. Totuși, după moartea logofătului, la deschiderea testamentului acestuia, Epureanu a aflat că nu era exclus dintre datornicii lui, deși îl considerase un bun prieten. Probabil că logofătul nu-l iertase pe Epureanu pentru faptul că a încercat să o ajute pe fiica renegată a acestuia (Elena Cantacuzino) să obțină toată averea de la tatăl ei.
Manolache Costache Epureanu avea în casă una dintre cele mai mari biblioteci din Moldovca, era pasionat de lectură și de muzica clasică, preferându-l pe Beethoven. Ca semn al rafinatei sale inteligențe, prefera să joace șah, iar în timpul unei călătorii la Londra a câștigat o partidă jucată cu un ministru englez. Acesta a venit apoi până la Epureni pentru a-și lua revanșa, iar Epureanu l-a lăsat să câștige, de teamă să nu i se facă rău politicianului englez. Oricum Epureanu a rămas mereu o fire capricioasă și imprevizibilă, dar moderată și onestă, considerând că “extremele sunt periculoase și ostile țării”.
Însă cea mai bună caracterizare a omului Manolache Costache Epureanu și a sensibilității firii sale a făcut-o concetățeanul său bârlădean N.G. Rădulescu, cel care l-a cunoscut îndeaproape și l-a descris astfel în 1885, la cinci ani de la moartea sa: “...Pe lângă identitatea și spiritul pus totdeauna la locul lui, era de observat încă la Manolaki Kostaki o particularitate a inteligenții sale: intuițiunea. Îi era de ajuns să asculte adeseori numai câteva fraze ale unui discurs, pentru a-l pătrunde până la sfârșit. Când citea împreună cu cineva vreo carte, acesta rămânea surprins, uimit, văzând pe Epureanu că ghicea la citirea primelor pagini restul cărții aproape în întregime. Acest dar firesc surprinsese foarte mult și pe faimosul Crawley, care zise chiar fiului lui Epureanu: «Tatăl Dvs. are numai un singur cusur... înțelege prea iute!». ...În privința activității era neobosit. Cu activitatea fizică, era în stare să meargă pe drum în puterea iernii pe gerul cel mai aspru, fără blană chiar, aproape douăsprezece ceasuri și să doarmă nopți întregi, când împrejurarea cerea așa, numai pe un scaun, ori să petreacă citind, studiind până la lumina albă a zilei fără a resimți oboseala. Ca activitate intelectuală, a probat destul de mult în toată viața-i politică. Manolaki Kostaki era de o simplitate rară, căci fugea de alaiuri și parade pompoase, disprețuia luxul și tot ce de aproape sau de departe formează plăcerile omului materialist. Din contra, tot ce privea știința și arta, frumusețile naturii chiar, îl încântau, îl înduioșau până la lacrimi. Citirea unei tragedii de Shakespeare, ascultarea unei melodii de Beethoven, privirea unui tablou frumos găseau în Manolaki Kostaki un admirator profund; și cât trăi, spiritul său nu pierdu niciodată focul tinereții pentru toate simțirile nobile și mărețe. Marele bărbat nu putea suferi și nu voia iarăși nimic să se petreacă în afară de patria lui care ar fi putut da altă față aspirărilor ei și poziției ce ocupa. Nu suferea ca străinii să înțeleagă într-alt fel de cum era țara și locuitorii săi, de orice clasă.”
Cu toate acestea, Epureanu avea o fire copilăroasă. Astfel, dintr-o scrisoare din 8 martie 1847 a lui Alecu Cuza către cumnatul său Iordachi Lambrino, aflăm că “pe Manolachi Epureanu l-am iertat și aceasta ca urmare a copilăriei sale, căci în ochii mei Manolachi ar trebui să fie încă pe băncile unui colegiu, supus pedepselor corporale și poziția sa prezentă i-o cred uzurpată, probă fiindu-mi purtarea sa în toate afacerile, purtare de copil îndărătnic.”
Totodată, Epureanu era bun prieten cu Al.I. Cuza, pe care-l ruga deseori să-i facă diferite comisioane și de la care se mai și împrumuta cu bani. Era amic și cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri și Lascăr Rosetti. Iată ce spunea scriitorul Nicu Gane despre Manolache Costache Epureanu: “Manolaki Kostaki era un om bun, cinstit, dar fără mare statornicie și, ca toate naturile de artist, ușor se entuziasma și ușor se descuraja. La cea mai mică dificultate el se da înlături, părăsind situațiuni excelente, care ar fi putut să le păstreze.”
Încă din februarie 1875, soția lui Epureanu - Maria - era bolnavă de cancer. A fost internată într-un sanatoriu din Austria. La 27 septembrie 1875, în vârstă de numai 45 de ani, ea moare la Voslau (Austria) și este adusă în țară, unde este înmormântată la Biserica “Sf. Spiridon” Bârlad - ctitoria familiei bârlădene Sturdza. Osemintele ei de sub podeaua bisericii nu au fost găsite încă.
Când și-a dat demisia din funcția de prim-ministru al guvernului liberal în iulie 1876, Epureanu nu numai că a dat dovadă de onoare și cavalerism, dar atitudinea lui a fost una demnă căci el a afirmat că își asumă responsabilitatea pentru perioada cât a fost ministru conservator al justiției și că se va supune legilor dacă se vor găsi fapte care să-l incrimineze. Gestul său de solidaritate i-a mișcat chiar și pe adversari, I.C. Brătianu apreciindu-l prin cuvinte elogioase, iar deputatul Nicolae Fleva (care propusese judecarea foștilor miniștri conservatori) și-a exprimat recunoștința față de poziția lui Epureanu: “Noi vom considera totdeauna în Manolaki Kostaki acea personalitate francă și loială care, când întinde mâna, e gata să răspundă la obligațiunile ce a luat. Poate că noi nu avem aceleași vederi politice ca D-sa, dar sperăm că ne vom reuni totdeauna pe același tărâm când va fi vorba de libertățile publice, iar atunci cu toții ne vom da mâna cu siguranță și vom face să domine sistemul constituțional în această țară.”
Din aprilie 1880, când, bolnav de tuberculoză, organismul i-a slăbit, Epureanu a fost nevoit să se retragă din viața publică și să întoarcă la moșia sa de la Epureni. De aici, a plecat la un sanatoriu din Viena, după care - la recomandarea medicilor - a trebuit să se interneze la un spital din Wiesbaden (Germania). Apoi, ultimele săptămâni le-a petrecut la Schlangenbad (lângă Nassau, acum în Germania), unde, “învins de boală și de timpurie bătrânețe, și-a dat obștescul sfârșit” în ziua de 7 septembrie 1880.
Deși, inițial, familia sa a dorit ca el să fie înmormântat în biserica de la Epureni (ctitoria neamului său), peste 200 de fruntași bârlădeni i-au scris o scrisoare lui Alexandru Exarcu (ginerele urmaș care s-a ocupat de funeraliile lui Epureanu) și l-au rugat ca trupul marelui om politic să fie înhumat în Cimitirul “Eternitatea” din Bârlad. Din ordinul primului ministru Ion C. Brătianu, autoritățile i-au organizat lui Manolache Costache funeralii naționale, vagonul mortuar, intrat în țară pe la Ițcani, fiind însoțit până la Bârlad. La înmormântare au participat reprezentanții Casei Regale, ai Parlamentului, ai Guvernului, ai partidelor politice, ai armatei și ai autorităților locale. Toți cei care au susținut discursuri panegerice au evidențiat patriotismul lui Manolache Epureanu și enorma sa contribuție la crearea și modernizarea statului național român. De altfel, în presa vremii au apărut atunci ample comentarii despre remarcabila personalitate a acestui reputat om politic.
În fine, iată cum l-a schițat principesa Elena Alexandra Bibescu pe tatăl ei, Manolache Costache Epureanu, într-o notă destinată, probabil, Marii Enciclopedii Franceze: “Ceea ce l-a caracterizat cel mai mult era simțul datoriei, a împins acest simțământ până la ideal. El a trecut prin lume cu inima și fruntea nepătate, urmărind fără preget acel înălțător scop al datoriei, atât în politică, cât și în viața publică și de familie. Elocvența sa limpede, naturală, curgătoare, puternică mergea până la entuziasmul vibrator atunci când vorbea de viitorul țării sale, de marile destine ce el le întrevedea pentru țară. Arzătoarea lui dragoste pentru țară și devotamentul său pentru națiune și Tron au fos dominantele existenței sale. Nici un sacrificiu nu-i părea prea greu pentru progresul și gloria României”.
(Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu