Barlad Online
“Șocanta veste că domnul Constantin Clisu nu mai este printre noi a străbătut județul și a bulversat pe foarte mulți dintre cei care l-au cunoscut și apreciat. Un nesfârșit lanț de amintiri, întâmplări, evenimente legate de personalitatea sa mi se perindă în fața ochilor și mă străduiesc să mă opresc măcar la unele din ele, care să-i pună în valoare personalitatea. Destinul a făcut să-i fiu în preajmă încă din prin anii ‘70 ai secolului trecut. Era un bărbat înalt, cu trăsături fizice mai mult decât agreabile. Dispunea de o voce plăcută, cu un timbru cald. Își modula fraza cu artă, având ușoare accente de fermitate, de rugăminte sau ironie blândă, în funcție de situație. Toată viața s-a implicat în activitatea cultural- artistică a Bârladului și a județului. Deși eram profesori de specialități diferite, dânsul de limba română, eu de artă plastică, oricând s-au găsit punți de legătură în colaborarea noastră, iar pentru aceasta, invariabil, inițiativa îi aparținea. Am avut șansa să colaborez pentru realizarea unei reviste a sindicatului, «Școala bârlădeană», apărută la inițiativa sa, care întrunea rezultate ale muncii de cercetare, de documentare și creație literară, plastică sau muzicală a cadrelor didactice. Am realizat coperțile și ilustarțiile grafice, împreună cu ceilalți colegi de plastică, pentru creația poetică a mai multor talentați profesori, printre care și domnul Clisu. Dar cel mai important moment care a dus la consolidarea relațiilor noastre de colaborare s-a petrecut în toamna lui 1971, când Școala nr.1 Bârlad, fostul Liceu de fete “Iorgu Radu”, școală care-l avea director pe domnul Clisu, își serba o jumătate de veac de existență.
Cu puțin timp mai înainte, tot în acel an, tocmai a fost inaugurat bustul lui Gherghe Roșca Codreanu din fața liceului cu același celebru nume, bust pe care îl realizasem cu oarece peripeții, cu prilejul împlinirii a 125 ani de la înființarea acestui lăcaș de învățământ. Domnul Constantin Clisu m-a contactat propunându-mi să încerc a-l face, tot sub formă de bust, pe Emil Gârleanu. Școala nr.1 urma să primească acest nume. Mai-marii vremii nu agreau numele cărturarului Iorgu Radu, ctitor de școală. Sunt mulți ani de-atunci, dar îmi amintesc cu câtă grijă luase măsuri domnul Clisu pentru amenajarea așa- numitului atelier și pentru condițiile de lucru: lumină de zi și de noapte, surse de apă, acces în sala de lucru atunci când aveam un răgaz în programul meu orar la catedră, material și oameni în sprijin, mai ales la turnare. De multă vreme, școala a revenit la numele ei de drept, dar bustul, așezat pe un soclu mai fantezist, domină și astăzi intrarea principală a clădirii. La orice revenire în țară, domnul profesor Constantin Clisu trecea prin fața Școlii nr.1 și se oprea în dreptul statuii, ca într-un moment de reculegere. Am afirmat cu mai multe prilejuri că destinul meu de profesor și de creator în domeniul sculpturii a fost marcat de întâlnirea și colaborarea ce am avut-o cu o serie de oameni ai învățământului bârlădean, care și-au pus pregnant amprenta pe ceea ce a însemnat viața culturală și artistică din ultimele patru, cinci decenii. Printre acești oameni de seamă, se află la loc de cinste și domnul profesor Constantin Clisu.
De numele său se leagă și faptul că, în toamna lui 1976, am fost numit pe funcția de inspector școlar la disciplina arte plastice. Cu aproape doi ani mai înainte, domnul Constantin Clisu a ocupat funcția de inspector general al județului Vaslui. Am făcut parte din echipa Inspectoratului Școlar Județean Vaslui sub bagheta sa timp de opt ani. Calitățile sale de bun coordonator și de liant al subalternilor au dus la consolidarea relațiilor de colegialitate. Împreună cu domnul Ioan Bălănescu, inspector general adjunct, s-a îngrijit de ameliorarea condițiilor grele de muncă pe teren: cazare și hrană pe timp îndelungat, precum și condiții de transport. Nu întâmplător, colegii noștri de atunci, trecuți la vârsta pensionării, au numit acea perioadă drept “epoca de aur” a Inspectoratului Școlar, fără nici o aluzie la epoca decretată de mai-marii puterii de atunci. Făcând o excursie în RD Germană, prin anii ‘80-’82, domnul Clisu a fost impresionat de imaginea originală a portretului sculptat al reginei antice egiptene Nefertiti, de la Muzeul Potstdam, și a dorit să-i realizez și dânsului așa ceva. Am făcut, astfel, în interpretare personală, o “Nefertiti” ceva mai mare ca cea originală. Știu că s-a mândrit cu acest portret multă vreme, dar nu l-a dus acasă, ci l-a expus în cabinetul directoral al Școlii nr.1 Bârlad, unde a fost cândva director. Fac precizarea că acest portret a fost multiplicat - nu se știe în câte exemplare - de către Pântea Cristian și l-a făcut cadou la diverse persoane influente, ca fiind opera sa, fapt regretabil și condamnabil. După mai mulți ani de la pensionarea sa, am aflat că a plecat în Canada, spre a fi alături de cele două fete, căsătorite, alături de soție și nepoți.
Într-o vară, parcă prin 2007, mă aflam la rând la o casierie a BCR Vaslui. Întorcându-mi privirea, îl văd și pe domnul Clisu. Arăta impecabil și degaja o eleganță în ținută, în modul discret de a vorbi, în zâmbetul reținut, la fel de discret, determinat de faptul că ne vedem după o lungă perioadă. Aflase despre apariția albumului “Apa trece, pietrele rămân”, A. Oleic, album care-mi evidenția o parte din creația sculpturală. M-a rugat să i-l împrumut pentru a-l xerocopia. De asemenea, m-a rugat să mă gândesc la realizarea unui bust al lui Mihai Eminescu. Știu că această întâlnire m-a prins într-un moment nefericit al stării mele de sănătate. Suportasem o serie de operații care au avut, firesc, și unele urmări. Cam din acea vreme a reîntâlnirii noastre, am ținut o corespondență destul de strânsă. Într-una din scrisorile sale, își exprima regretul că nu i-am furnizat nicio știre despre evoluția realizării bustului. Fapt sigur este acela că, timp de un an, m-am menajat pentru a-mi reveni după operații, iar într-o vară, când domnul Clisu era în țară, am ratat o întâlnire din cauza stării sale de sănătate, care i-a grăbit plecarea. Tot prin mijlocirea corespondenței, am aflat că a primit nu știu ce proiect pentru Eminescu de la Pântea!?! Cum s-a infiltrat aici, încă nu mi-am explicat, deși am unele bănuieli. Comisia din Edmonton nu a aprobat ceea ce propunea Pântea. Astfel, am reușit să revin în atenție...
În anul 2010, la 10 aprilie, l-am început pe Mihai Eminescu. Nu l-am terminat, pentru că în mai mă aflam pe masa de operație a unui spital bucureștean. Chiar și în această condiție, domnul Clisu a reușit să ia legătura telefonică cu mine. M-a uimit când mi-a spus în amănunt tot «filmul» operației, cine m-a operat, câte zile am stat în spital și multe altele. După perioada de repaus postoperatoriu, am continuat lucrul și, la 10 august 2010, am terminat un bust al lui Mihai Eminescu mai mult decât mulțumitor. Insistența domnului Clisu prin scrisori și prin telefon îmi întărea ideea că era pentru dânsul un obiectiv major, cu semnificații profunde pentru viața și activitatea sa. Această presupunere a mea s-a confirmat atunci când mulajul de ghips, ajuns pe aeroportul din Calgari, a fost vizionat de «echipa de șoc», cum o numește domnul profesor. Într-o deplină liniște, toți se învârteau în jurul bustului. Domnul Clisu observa în ochii tuturor starea de admirație. A spart liniștea arhitectul canadian, care a spus că se duce acasă pentru a pune definitiv cotele de mărime pe soclu. Din corespondența cu domnul profesor, am înțeles că ideea de «aducere» a lui Eminescu la Edmonton îi aparține exclusiv, dar au fost și unii aliați de bază, precum preotul George Bazgan și medicul Ion Slănină, care au propagat ideea în rândul celor circa 10.000 de români aflați în acest oraș și au contribuit la strângerea banilor pentru turnare în bronz. Amintesc cu acest prilej că acest bust l-am făcut donație comunității românilor. O copie a actului de donație se află asupra mea.
La 16 ianuarie 2011, a fost făcută dezvelirea oficială a bustului, așezat lângă biserica ortodoxă «Sfinții Împărați Constantin și Elena» din Edmonton. Ceremonia dezvelirii s-a făcut pe o vreme cânoasă, cu frig și ninsoare, dar s-a bucurat de o asistență numeroasă, nu numai de români, ci și canadieni, iubitori de cultură. Mândria faptului împlinit care s-a instalat în sufletul domnului profesor Constantin Clisu transpare și dintr-o scrisoare mai recentă, din care citez: «Nu sunt îndeajuns cuvintele prin care să vă mulțumesc pentru gentilețea, efortul și înțelegerea cu care ați acceptat să creați un Eminescu care, repet ceea ce am mai spus, este cel mai reușit din întreaga Americă, incluzând și Canada».
Revista “Cuvântul adevărului”, bilingvă, aparținând comunității ortodoxe, apare anual. În ea, domnul profesor Clisu avea grijă să adune ce-i mai bun din articolele, creațiile literare și plastice de la diferiți corespondenți din țară. În ultimul număr primit (primit după circa două luni de la expediere) apare un articol al domnului Clisu, intitulat «Să trăiți, domnule general!» Apar și două poze: una cu bustul generalului aviator Gheorghe Negrescu, aflat încă în atelierul meu, și o poză cu o mulțime de oameni importanți, în fața statuii, situată în grădina Școlii generale Fruntișeni. Printre cele consemnate de domnul profesor, se află și secvența următoare: «Când în cele din urmă bustul a fost conturat, gata de a fi dus la Fruntișeni, m-am îndepărtat de
acesta câțiva pași și, fără teama de a fi auzit sau văzut de cineva, am luat poziția de drepți, am salutat militărește și am strigat încântat de reușită: «Să trăiți, domnule general!»
Acestea sunt, sub o altă formă, descrierile mele privitoare la momentul finalizării lucrului, descrieri pe care le-am comunicat telefonic. În fiecare zi de sâmbătă, la ora 20.30, primeam un telefon de peste ocean. Convorbirea cu domnul profesor mi-a creat, de fiecare dată, momente de mare bucurie. Simțeam și în glasul domnului profesor aceeași nerăbdare și bucurie. După primirea ultimei reviste, așteptam telefonul de sâmmbăta seara pentru a-i răspunde «Să trăiți, domnule general!» Mi-a fost opt ani inspector general! Culmea neșansei: telefonul meu fix probabil s-a defectat: eu îl auzeam, el nu auzea nimic. A mai fost o încercare și în sâmbăta următoare, adică în data de 4 februarie. Se înțelege că am apelat în timp util la serviciul deranjamente, de la care am primit un răspuns «profesionist»: «schimbați telefonul!» Am rămas cu regretul că n-am avut posibilitatea să-l mai aud și, eventual, să-i furnizez încă o clipă de satisfacție...
Acum, când realizez, încet și sigur, că domnul profesor Constantin Clisu nu mai este printre noi, mă inundă un sentiment de mare frustrare, de nedreptate! Mi se umezesc ochii și aș vrea, mai mult ca oricând, să-i aud glasul. Răsfoind romanele sale, îmi imaginez că îl am în fața mea, în rol de narator. Plecat în lumea îngerilor, probabil veghează frământările noastre banale și mai pune în operă vreun caz real de viață și suferință, dar pe care niciodată nu-l vom ști! Dumnezeu să îi aibă sufletul în pază!”
“Era un patriot în sensul cel mai nobil!”
“Destinul a decis: Constantin Clisu a trecut Styxul și acum se află dincolo de bine și rău. A fost un român adevărat, un suflet mare, generos și unic. În spațiul multiform, complex și contradictoriu al educației, Constantin Clisu a știut să fie egal cu sine, indiferent de palierul social-intelectual pe care s-a aflat odată cu trecerea anilor: învățător, profesor, director de școală, inspector general. În această ultimă ipostază profesională (deși nu ultima în ordine cronologică), s-a dovedit a fi cel mai longeviv dintre inspectorii generali, cu toată complexitatea anilor totalitarismului prezidat de Nicolae Ceaușescu. Spiritele avizate și-i amintesc și acum pe cei care au coordonat activitatea Inspectoratului Școlar de la înființarea județului Vaslui și până astăzi și care îi pot conferi lui Constantin Clisu locul cuvenit. Așadar, să-i amintim aici pe diriguitorii locali ai învățământului și să dăm Cezarului ce este al Cezarului: profesorii Mihalache Mocanu, Constantin Alexandru, Constantin Clisu, Elena Condrea, Gheorghe Cârjă, Emilian Dumitrică, Petre Iosub, Ionel Armeanu-Ștefănică, Vasile Rotaru, Gheorghe Cârjă (la al doilea mandat), Florin Ciurariu, Vasile Mariciuc, Mihaela Cososchi.
Constantin Clisu a rezistat cel mai mult pe scaunul unui serviciu deconcentrat esențial, fiindcă a avut mai multă șansă, a avut fler, intuiție, mobilitate intelectuală, capacități de adaptare și de dialog. Și ceilalți au avut și au asemenea însușiri, dar rezistența depinde de conjuncturi favorabile sau nefavorabile, de dinamica politică, de contexte și... subtexte și, nu în ultimul rând, de hazard. Trist, dar adevărat! Constantin Clisu a știut să își asume destinul pământesc în pofida vicisitudinilor existenței, a ostilității ori meschinăriei unora. A avut o relație armonioasă cu lumea, dincolo de înnegurări pasagere și a știut să-și prețuiască prietenii de pretutindeni. A fost un optimist și nu un mizantrop. Se bizuia pe tot ceea ce era bun și luminos în aproapele său, fără nicio ezitare și fără alinturi calpe.
Am admirat la Constantin Clisu marea disponibilitate sufletească pentru amiciția dezinteresată. Era un altruist care iubea oamenii, locurile natale, Bârladul, Vasluiul, România. Era un patriot în sensul cel mai nobil. Stabilit de mai mulți ani în
Canada, n-a pregetat să vină în țară ani la rând și să-și vadă prietenii în orizontul ce-i era atât de familiar. Păstra legături telefonice statornice și găsea pentru fiecare o vorbă bună, de dincolo de Atlantic. Era o prezență umană și culturală, o conștiință vie și autentică.
Scriitorul avea nebănuite resurse creative. Mulți ani a scris poezii luminoase, dedicate copiilor ori realităților inefabile din spațiul spiritual, iar puținele sale concesii estetice sunt nesimnificative. A trecut la proza ludică, adică aceea cu și despre vârsta de aur a copilăriei, pentru ca, în ultimele două decenii, să se consacre prozei de mare întindere, respectiv romanului. Ca o încununare a vocației întru cunoaștere, a zăbovit asupra aforismului - chintesență a înțelepciunii și inteligenței.
În sens larg, Constantin Clisu era un romantic, așadar un sentimental, un adept consecvent al binelui, adevărului și frumosului. Octogenarul (sărbătorise 80 de ani, în mijlocul familiei, în toamna lui 2011) repudia exhibiționismul artistic, maimuțăreala elitistă, ori “fițele” avangardiste. Scria natural, cu inima și cu mintea, căutând în fapte, întâmplări, evenimente și destine semnificația general-umană. Viața are sens, viața merită să fie trăită demn și intens - părea să ne spună în fiecare clipă autorul nostru, care nu s-a îndepărtat niciodată de la acest crez artistic. Constantin Clisu refuza structural absurdul, absconsul, grotescul, inexplicabilul, terifiantul. El era un partizan al soarelui (ca vechii egipteni), un diurn fără mistere neliniștitoare, un căutător al luminii adevărate din natură și din oameni. Era un cetățean planetar cu suflet de român, subjugat de farmecul Mioriței, cunoscător al lirismului eminescian, fascinat de muzica lui Ciprian Porumbescu și de metaforele zborului lui Constantin Brâncuși.
Prin Constantin Clisu, acolo, în îndepărtata Canadă, ne-am regăsit ca români dornici să-și conserve rădăcinile. Un gând pios pentru cel plecat departe...”
“Ai steaua ta, ești general la proră”
“L-am cunoscut pe domnul profesor Constantin Clisu cu mulți ani în urmă, la Bârlad, în perioada de pionierat a activității mele didactice, ca pe o remarcabilă prezență a școlii și culturii locale, prezență care a fost definitorie, apoi la nivel județean, și de ce nu, național, în special prin talentul său scriitoricesc.
Ca predecesor al meu în funcția de inspector general al Inspectoratului Școlar Județean Vaslui, am benefeciat de experiența didactică și organizatorică a acestuia, în ejalonarea clară și eficientă a obiectivelor de urmat care vizau ridicarea calității și nivelului școlii vasluiene. Ca om, l-am prețuit și l-am apreciat pentru abilitatea de a conlucra, pentru tactul, înțelegerea și toleranța față de semeni, calități specifice firii lui poetice, de mare sensibilitate artistică.
Am pierdut și un prieten drag al familiei mele, un companion plăcut al vacanțelor de tinerețe, în care el transmitea calmul și voia bună. A plecat prea repede un soț respectuos și grijuliu cu cea pe care o numea «Doamna mea», distinsa Tincuța, pentru care Titu a fost și va fi viața care va trăi și dincolo de moarte, un tată devotat pentru fiicele Corina și Nausica, care l-au divinizat, un bunic de poveste pentru nepoții care l-au inspirat în atâtea cărți... Și pentru că toți aceștia au însemnat averea lui de-o viață - familia - a înțeles că și acolo, departe, în aproape polara Canadă, vor fi fericiți numai împreună, iradiind din sufletul său generos căldură și mărinimie pentru familia unită. De acum, de acolo dintr-o stea ce i se cuvine și lui îi va lumina incandescent și sunt sigură că va străluci și pentru noi, prietenii lui, pentru toți acei care l-au cunoscut, pentru locurile dragi bârlădene, vasluiene și... românești.
Și dacă-ți va fi dor de poezie
Așa cum ai iubit-o pe pământ
Să te-nsoțească azi în veșnicie
Ca talisman de suflet drag și sfânt:
Un vânt polar ni te-a răpit departe
Spre cerul înghețat țintat de stele
Că ani lumină vei veghea în noapte
Străluminând de-a pururi printre ele.
Ai steaua ta, ești general la proră!
Scrutezi celeste zări prin timp
Din sfera ta scoboară-o Auroră
Ce te-a împodobit azi ca un nimb.
Și ca răspuns la trista ta plecare
Că nu te vei întoarce niciodată
Și-aici acasă plâng zăpezi polare
Zăpezile de altădată!
Rămâi în amintire un model
De flacără ce-a ars incandescent,
Un om de omenie, cu mult zel
Ce a marcat un timp ardent.
Țărână din pământul țării
S-ar cuveni s-auzi căzând,
Dar gând ambasador spre largul zării
Pios se face lacrimă, curgând!”
“În istoria învățământului și culturii a lăsat pagini însemnate”
“Profesorul Constatin Clisu a fost un intelectual complex, scriitor, om de cultură și mare slujitor al învățământului. Nu puteam gândi vreodată că voi vorbi la trecut despre o asemenea personalitate. Este greu să sintetizezi, în câteva cuvinte, chipul unui asemenea om.
L-am cunoscut pe profesorul Constatin Clisu în primii ani după înființarea județului Vaslui, dar mai bine din toamna anului 1977, când am fost numit directorul Casei Corpului Didactic Vaslui și domnia sa era inspector școlar general. De atunci, pe arcul de timp, de peste treizeci de ani, împreună și sub îndrumarea sa, am colaborat în diverse acțiuni de perfecționare și formare a personalului didactic din județ.
Ca inspector școlar general și apoi revenind ca director al Școlii nr.1 «Iorgu Radu» din Bârlad, funcție în care mai lucrase mulți ani, profesorul Constatin Clisu a făcut remarca unui manager cu o bogată experiență în arta conducerii, organizării și desfășurării procesului instructiv-educativ, depunând multe eforturi și dăruire în asigurarea bazei didactico-materiale pentru formarea cadrelor didactice și pregătirea generațiilor de elevi.
Cu multă modestie și politețe, calm și cu tact pedagogic, era întotdeauna în mijlocul colegilor, îndemnându-i să fie inventivi, creativi, să pună accent pe calitate și eficiență, pe lucrul bine făcut în activitatea lor. Cerea directorilor unităților școlare să dovedească multă exigență, corectitudine și competență, soluționarea problemelor în ordinea priorităților. Atât prin ținută și exprimare, avea acea finețe și eleganță a intelectualului, a dascălului făcut anume pentru școală. Am avut ocazia, de multe ori, atât în unele ședințe de lucru sau în activitatea de îndrumare și control, când apăreau momente dificile și conflictuale, să văd cum prof. Constatin Clisu știa să intervină, cu mult tact și calm, pentru detensionarea situațiilor ivite, găsind soluții din cele mai potrivite. Îmi amintesc de vorbele pe care le folosea, de multe ori, în asemenea situații: «Fiți calm, nu vă enervați, că vă stricați tenul!», «Hai, să nu ne stricăm tenul!»
Și pentru toate acestea, pentru competența soluționării problemelor învățământului, dar și pentru exemplara comportare, profesorul Constatin Clisu s-a bucurat de multă popularitate, respect și considerație din partea celor care l-au cunoscut și cu care a lucrat, fiind întâmpinat cu căldură și aplauze la diverse întruniri de lucru organizate în învățământul vasluian. Am convingerea că, pentru mulți dintre noi, participanți la asemenea activități, întâlnirile cu domnia sa constituiau adevărate momente de revelație profesională.
Profesorul Constantin Clisu este cunoscut și apreciat ca un scriitor polivalent - prozator, poet, dramaturg. A scris o literatură captivantă, cu o tematică diversă, izvorâtă din realitățile vieții, făcând remarca unui minunat povestitor al literaturii pentru copii. Foarte pe scurt, doresc să menționez câteva din titlurile volumelor cunoscute: proză - Pentru un pui de stur, Vine moșul pe cărare, Cocorul Singuratic, Văluță descoperă lumea, Trandafiri de lumină, Un strigăt în noapte; poezii - Dorobanț, clanț!, Cu toate pădurile în brațe, Cântece de dor; teatru pentru copii - Nemaipomenitele aventuri ale ursulețului Rimbo,
Chiț-chiț și prințesa Miorlau, Nu sunt măgărușul Ted, Prințul din preerie; romane - Mama nu e vinovată, Bastardul, În calea vânturilor, Restul... e tăcere, La marginea nopții.
Chiar dacă și-a mutat domiciliul în Edmonton-Canada, nu a uitat nicio clipă de locurile și oamenii pe care i-a cunoscut, revenind de multe ori pentru a-i revedea. La Edmonton, pentru a-și mai potoli dorul de țară, a continuat preocupările sale editoriale, făcând parte din Colegiul de redacție al revistei Cuvântul adevărului - publicație bianuală elaborată de Parohia Ortodoxă Română «Sfinții Constantin și Elena» - conținând articole de spiritualitate ortodoxă și cultură românească, publicație la care își aduc contribuția colaboratori apropiați domniei sale din judetul Vaslui.
În istoria învățământului și culturii vasluiene a lăsat, cu siguranță, pagini însemnate. Pentru mine, a fost un mentor, un prieten, un coleg drag, pe care nu-l pot uita. Dumnezeu să-l odihnească în liniște și pace!”
Constantin Clisu a fost profesor, scriitor, director la mai multe școli din Bârlad și, între anii 1974 - 1984, inspector general al Inspectoratului Școlar al Județului Vaslui. După pensionare, a plecat în Canada, pentru a fi împreună cu cele două fiice ale sale. Fire activă, și-a dedicat harul scriitoricesc închegării unor opere de mare valoare artistică și documentară. Cele mai cunoscute romane ale sale au la bază o profundă analiză a unor cazuri ce ies din tiparul obișnuitului. Romanele sale, “Bastardul”, “Restul e tăcere”, “La marginea nopții”, “În calea vânturilor” și încă altele, rămase la sertar, au trezit un interes major în lumea literaților și criticilor de specialitate. A scris, de asemenea, proză scurtă, literatură pentru copii și teatru, cu impact imediat în educarea copiilor în spiritul dragostei față de natură și pentru luarea atitudinii de protejare a ei. Cuvântul de ordine ce l-a animat ca scriitor a fost permanent IUBIREA. De semeni, de natură, de tot ce ne înconjoară. Și de patrie, aș adăuga. A fost un exemplu pentru mulți saltimbanci care uită de ea și aruncă și cu pietre.
Sunt oameni pe care nu-i nevoie să îi cunoști prea bine în vremea vieții lor. Este destul să le vezi numele zidit pe o carte, să le cerni cuvintele, să le-auzi numele ani la rând pomenit de contemporani. Despre domnul Constantin Clisu am auzit vorbindu-se destul de mult în copilărie și, mai târziu, la maturitate.
Numele său, Constantin Clisu, are o rezonanță aparte, îmi apare precum o dantelărie albă, impecabilă, printre straiele obișnuite ale trecătorilor de pe stradă. Acolo, într-o cutiuță a conștiinței mele, acest nume înseamnă un as al trecutului meu și al generației care i-a fost contemporană. Face parte din urcușul meu prin ani, în lumea mass-media, care mi-a permis să mă apropii de cei mai de valoare oameni ai Vasluiului. Pe buzele lor a apărut destul de des numele acestui om, și îmi amintesc, odată, un inspector de la cultură, mi-a dăruit un teanc mare de cărți semnate numai de Constantin Clisu. Poate a fost un semn că trebuie să îl caut și recunosc, de-atunci îmi tot doresc să realizez un interviu cu domnia sa.
În octombrie 2011, mă aflam în casa distinsului sculptor Gheorghe Alupoaei, unde am avut acces la scrisorile lui și noile romane, așa că am spus pentru prima dată cuiva, cu voce tare, acest gând al meu. Maestrul Alupoaei i-a transmis domnului Clisu dorința mea, iar peste câteva zile am fost anunțată că el chiar s-a bucurat și că așteaptă să primească întrebările mele. La următoarea mea vizită la familia Alupoaei, am vrut să las întrebările, la care mă gândisem deja, dar am amânat, pentru că mă grăbeam, ca de obicei, să plec la treburi care acum mi se par nesimnificative. Era luna decembrie. Apoi în ianuarie, din nou, sculptorul Gheorghe Alupoaei mi-a amintit că domnul Clisu așteaptă întrebările mele. Eu voiam însă să mă pregătesc mai bine pentru întâlnirea cu el, să-i citesc cărțile apărute în Canada. Am amânat și mi-e rușine că nu mi-am ascultat încă o dată primul gând.
Îndrăznesc să spun că domnul Constantin Clisu îmi este aproape, îl privesc în fotografiile din fața mea și știu că interviul plănuit tot îl vom realiza odată. Până atunci, să-l cunoaștem și să ni-l amintim din mărturisirile celor care au trăit alături de el la Vaslui și Bârlad.
“Să trăiți, domnule general!”Sunt oameni pe care nu-i nevoie să îi cunoști prea bine în vremea vieții lor. Este destul să le vezi numele zidit pe o carte, să le cerni cuvintele, să le-auzi numele ani la rând pomenit de contemporani. Despre domnul Constantin Clisu am auzit vorbindu-se destul de mult în copilărie și, mai târziu, la maturitate.
Numele său, Constantin Clisu, are o rezonanță aparte, îmi apare precum o dantelărie albă, impecabilă, printre straiele obișnuite ale trecătorilor de pe stradă. Acolo, într-o cutiuță a conștiinței mele, acest nume înseamnă un as al trecutului meu și al generației care i-a fost contemporană. Face parte din urcușul meu prin ani, în lumea mass-media, care mi-a permis să mă apropii de cei mai de valoare oameni ai Vasluiului. Pe buzele lor a apărut destul de des numele acestui om, și îmi amintesc, odată, un inspector de la cultură, mi-a dăruit un teanc mare de cărți semnate numai de Constantin Clisu. Poate a fost un semn că trebuie să îl caut și recunosc, de-atunci îmi tot doresc să realizez un interviu cu domnia sa.
În octombrie 2011, mă aflam în casa distinsului sculptor Gheorghe Alupoaei, unde am avut acces la scrisorile lui și noile romane, așa că am spus pentru prima dată cuiva, cu voce tare, acest gând al meu. Maestrul Alupoaei i-a transmis domnului Clisu dorința mea, iar peste câteva zile am fost anunțată că el chiar s-a bucurat și că așteaptă să primească întrebările mele. La următoarea mea vizită la familia Alupoaei, am vrut să las întrebările, la care mă gândisem deja, dar am amânat, pentru că mă grăbeam, ca de obicei, să plec la treburi care acum mi se par nesimnificative. Era luna decembrie. Apoi în ianuarie, din nou, sculptorul Gheorghe Alupoaei mi-a amintit că domnul Clisu așteaptă întrebările mele. Eu voiam însă să mă pregătesc mai bine pentru întâlnirea cu el, să-i citesc cărțile apărute în Canada. Am amânat și mi-e rușine că nu mi-am ascultat încă o dată primul gând.
Îndrăznesc să spun că domnul Constantin Clisu îmi este aproape, îl privesc în fotografiile din fața mea și știu că interviul plănuit tot îl vom realiza odată. Până atunci, să-l cunoaștem și să ni-l amintim din mărturisirile celor care au trăit alături de el la Vaslui și Bârlad.
“Șocanta veste că domnul Constantin Clisu nu mai este printre noi a străbătut județul și a bulversat pe foarte mulți dintre cei care l-au cunoscut și apreciat. Un nesfârșit lanț de amintiri, întâmplări, evenimente legate de personalitatea sa mi se perindă în fața ochilor și mă străduiesc să mă opresc măcar la unele din ele, care să-i pună în valoare personalitatea. Destinul a făcut să-i fiu în preajmă încă din prin anii ‘70 ai secolului trecut. Era un bărbat înalt, cu trăsături fizice mai mult decât agreabile. Dispunea de o voce plăcută, cu un timbru cald. Își modula fraza cu artă, având ușoare accente de fermitate, de rugăminte sau ironie blândă, în funcție de situație. Toată viața s-a implicat în activitatea cultural- artistică a Bârladului și a județului. Deși eram profesori de specialități diferite, dânsul de limba română, eu de artă plastică, oricând s-au găsit punți de legătură în colaborarea noastră, iar pentru aceasta, invariabil, inițiativa îi aparținea. Am avut șansa să colaborez pentru realizarea unei reviste a sindicatului, «Școala bârlădeană», apărută la inițiativa sa, care întrunea rezultate ale muncii de cercetare, de documentare și creație literară, plastică sau muzicală a cadrelor didactice. Am realizat coperțile și ilustarțiile grafice, împreună cu ceilalți colegi de plastică, pentru creația poetică a mai multor talentați profesori, printre care și domnul Clisu. Dar cel mai important moment care a dus la consolidarea relațiilor noastre de colaborare s-a petrecut în toamna lui 1971, când Școala nr.1 Bârlad, fostul Liceu de fete “Iorgu Radu”, școală care-l avea director pe domnul Clisu, își serba o jumătate de veac de existență.
Cu puțin timp mai înainte, tot în acel an, tocmai a fost inaugurat bustul lui Gherghe Roșca Codreanu din fața liceului cu același celebru nume, bust pe care îl realizasem cu oarece peripeții, cu prilejul împlinirii a 125 ani de la înființarea acestui lăcaș de învățământ. Domnul Constantin Clisu m-a contactat propunându-mi să încerc a-l face, tot sub formă de bust, pe Emil Gârleanu. Școala nr.1 urma să primească acest nume. Mai-marii vremii nu agreau numele cărturarului Iorgu Radu, ctitor de școală. Sunt mulți ani de-atunci, dar îmi amintesc cu câtă grijă luase măsuri domnul Clisu pentru amenajarea așa- numitului atelier și pentru condițiile de lucru: lumină de zi și de noapte, surse de apă, acces în sala de lucru atunci când aveam un răgaz în programul meu orar la catedră, material și oameni în sprijin, mai ales la turnare. De multă vreme, școala a revenit la numele ei de drept, dar bustul, așezat pe un soclu mai fantezist, domină și astăzi intrarea principală a clădirii. La orice revenire în țară, domnul profesor Constantin Clisu trecea prin fața Școlii nr.1 și se oprea în dreptul statuii, ca într-un moment de reculegere. Am afirmat cu mai multe prilejuri că destinul meu de profesor și de creator în domeniul sculpturii a fost marcat de întâlnirea și colaborarea ce am avut-o cu o serie de oameni ai învățământului bârlădean, care și-au pus pregnant amprenta pe ceea ce a însemnat viața culturală și artistică din ultimele patru, cinci decenii. Printre acești oameni de seamă, se află la loc de cinste și domnul profesor Constantin Clisu.
De numele său se leagă și faptul că, în toamna lui 1976, am fost numit pe funcția de inspector școlar la disciplina arte plastice. Cu aproape doi ani mai înainte, domnul Constantin Clisu a ocupat funcția de inspector general al județului Vaslui. Am făcut parte din echipa Inspectoratului Școlar Județean Vaslui sub bagheta sa timp de opt ani. Calitățile sale de bun coordonator și de liant al subalternilor au dus la consolidarea relațiilor de colegialitate. Împreună cu domnul Ioan Bălănescu, inspector general adjunct, s-a îngrijit de ameliorarea condițiilor grele de muncă pe teren: cazare și hrană pe timp îndelungat, precum și condiții de transport. Nu întâmplător, colegii noștri de atunci, trecuți la vârsta pensionării, au numit acea perioadă drept “epoca de aur” a Inspectoratului Școlar, fără nici o aluzie la epoca decretată de mai-marii puterii de atunci. Făcând o excursie în RD Germană, prin anii ‘80-’82, domnul Clisu a fost impresionat de imaginea originală a portretului sculptat al reginei antice egiptene Nefertiti, de la Muzeul Potstdam, și a dorit să-i realizez și dânsului așa ceva. Am făcut, astfel, în interpretare personală, o “Nefertiti” ceva mai mare ca cea originală. Știu că s-a mândrit cu acest portret multă vreme, dar nu l-a dus acasă, ci l-a expus în cabinetul directoral al Școlii nr.1 Bârlad, unde a fost cândva director. Fac precizarea că acest portret a fost multiplicat - nu se știe în câte exemplare - de către Pântea Cristian și l-a făcut cadou la diverse persoane influente, ca fiind opera sa, fapt regretabil și condamnabil. După mai mulți ani de la pensionarea sa, am aflat că a plecat în Canada, spre a fi alături de cele două fete, căsătorite, alături de soție și nepoți.
Într-o vară, parcă prin 2007, mă aflam la rând la o casierie a BCR Vaslui. Întorcându-mi privirea, îl văd și pe domnul Clisu. Arăta impecabil și degaja o eleganță în ținută, în modul discret de a vorbi, în zâmbetul reținut, la fel de discret, determinat de faptul că ne vedem după o lungă perioadă. Aflase despre apariția albumului “Apa trece, pietrele rămân”, A. Oleic, album care-mi evidenția o parte din creația sculpturală. M-a rugat să i-l împrumut pentru a-l xerocopia. De asemenea, m-a rugat să mă gândesc la realizarea unui bust al lui Mihai Eminescu. Știu că această întâlnire m-a prins într-un moment nefericit al stării mele de sănătate. Suportasem o serie de operații care au avut, firesc, și unele urmări. Cam din acea vreme a reîntâlnirii noastre, am ținut o corespondență destul de strânsă. Într-una din scrisorile sale, își exprima regretul că nu i-am furnizat nicio știre despre evoluția realizării bustului. Fapt sigur este acela că, timp de un an, m-am menajat pentru a-mi reveni după operații, iar într-o vară, când domnul Clisu era în țară, am ratat o întâlnire din cauza stării sale de sănătate, care i-a grăbit plecarea. Tot prin mijlocirea corespondenței, am aflat că a primit nu știu ce proiect pentru Eminescu de la Pântea!?! Cum s-a infiltrat aici, încă nu mi-am explicat, deși am unele bănuieli. Comisia din Edmonton nu a aprobat ceea ce propunea Pântea. Astfel, am reușit să revin în atenție...
În anul 2010, la 10 aprilie, l-am început pe Mihai Eminescu. Nu l-am terminat, pentru că în mai mă aflam pe masa de operație a unui spital bucureștean. Chiar și în această condiție, domnul Clisu a reușit să ia legătura telefonică cu mine. M-a uimit când mi-a spus în amănunt tot «filmul» operației, cine m-a operat, câte zile am stat în spital și multe altele. După perioada de repaus postoperatoriu, am continuat lucrul și, la 10 august 2010, am terminat un bust al lui Mihai Eminescu mai mult decât mulțumitor. Insistența domnului Clisu prin scrisori și prin telefon îmi întărea ideea că era pentru dânsul un obiectiv major, cu semnificații profunde pentru viața și activitatea sa. Această presupunere a mea s-a confirmat atunci când mulajul de ghips, ajuns pe aeroportul din Calgari, a fost vizionat de «echipa de șoc», cum o numește domnul profesor. Într-o deplină liniște, toți se învârteau în jurul bustului. Domnul Clisu observa în ochii tuturor starea de admirație. A spart liniștea arhitectul canadian, care a spus că se duce acasă pentru a pune definitiv cotele de mărime pe soclu. Din corespondența cu domnul profesor, am înțeles că ideea de «aducere» a lui Eminescu la Edmonton îi aparține exclusiv, dar au fost și unii aliați de bază, precum preotul George Bazgan și medicul Ion Slănină, care au propagat ideea în rândul celor circa 10.000 de români aflați în acest oraș și au contribuit la strângerea banilor pentru turnare în bronz. Amintesc cu acest prilej că acest bust l-am făcut donație comunității românilor. O copie a actului de donație se află asupra mea.
La 16 ianuarie 2011, a fost făcută dezvelirea oficială a bustului, așezat lângă biserica ortodoxă «Sfinții Împărați Constantin și Elena» din Edmonton. Ceremonia dezvelirii s-a făcut pe o vreme cânoasă, cu frig și ninsoare, dar s-a bucurat de o asistență numeroasă, nu numai de români, ci și canadieni, iubitori de cultură. Mândria faptului împlinit care s-a instalat în sufletul domnului profesor Constantin Clisu transpare și dintr-o scrisoare mai recentă, din care citez: «Nu sunt îndeajuns cuvintele prin care să vă mulțumesc pentru gentilețea, efortul și înțelegerea cu care ați acceptat să creați un Eminescu care, repet ceea ce am mai spus, este cel mai reușit din întreaga Americă, incluzând și Canada».
Revista “Cuvântul adevărului”, bilingvă, aparținând comunității ortodoxe, apare anual. În ea, domnul profesor Clisu avea grijă să adune ce-i mai bun din articolele, creațiile literare și plastice de la diferiți corespondenți din țară. În ultimul număr primit (primit după circa două luni de la expediere) apare un articol al domnului Clisu, intitulat «Să trăiți, domnule general!» Apar și două poze: una cu bustul generalului aviator Gheorghe Negrescu, aflat încă în atelierul meu, și o poză cu o mulțime de oameni importanți, în fața statuii, situată în grădina Școlii generale Fruntișeni. Printre cele consemnate de domnul profesor, se află și secvența următoare: «Când în cele din urmă bustul a fost conturat, gata de a fi dus la Fruntișeni, m-am îndepărtat de
acesta câțiva pași și, fără teama de a fi auzit sau văzut de cineva, am luat poziția de drepți, am salutat militărește și am strigat încântat de reușită: «Să trăiți, domnule general!»
Acestea sunt, sub o altă formă, descrierile mele privitoare la momentul finalizării lucrului, descrieri pe care le-am comunicat telefonic. În fiecare zi de sâmbătă, la ora 20.30, primeam un telefon de peste ocean. Convorbirea cu domnul profesor mi-a creat, de fiecare dată, momente de mare bucurie. Simțeam și în glasul domnului profesor aceeași nerăbdare și bucurie. După primirea ultimei reviste, așteptam telefonul de sâmmbăta seara pentru a-i răspunde «Să trăiți, domnule general!» Mi-a fost opt ani inspector general! Culmea neșansei: telefonul meu fix probabil s-a defectat: eu îl auzeam, el nu auzea nimic. A mai fost o încercare și în sâmbăta următoare, adică în data de 4 februarie. Se înțelege că am apelat în timp util la serviciul deranjamente, de la care am primit un răspuns «profesionist»: «schimbați telefonul!» Am rămas cu regretul că n-am avut posibilitatea să-l mai aud și, eventual, să-i furnizez încă o clipă de satisfacție...
Acum, când realizez, încet și sigur, că domnul profesor Constantin Clisu nu mai este printre noi, mă inundă un sentiment de mare frustrare, de nedreptate! Mi se umezesc ochii și aș vrea, mai mult ca oricând, să-i aud glasul. Răsfoind romanele sale, îmi imaginez că îl am în fața mea, în rol de narator. Plecat în lumea îngerilor, probabil veghează frământările noastre banale și mai pune în operă vreun caz real de viață și suferință, dar pe care niciodată nu-l vom ști! Dumnezeu să îi aibă sufletul în pază!”
“Era un patriot în sensul cel mai nobil!”
“Destinul a decis: Constantin Clisu a trecut Styxul și acum se află dincolo de bine și rău. A fost un român adevărat, un suflet mare, generos și unic. În spațiul multiform, complex și contradictoriu al educației, Constantin Clisu a știut să fie egal cu sine, indiferent de palierul social-intelectual pe care s-a aflat odată cu trecerea anilor: învățător, profesor, director de școală, inspector general. În această ultimă ipostază profesională (deși nu ultima în ordine cronologică), s-a dovedit a fi cel mai longeviv dintre inspectorii generali, cu toată complexitatea anilor totalitarismului prezidat de Nicolae Ceaușescu. Spiritele avizate și-i amintesc și acum pe cei care au coordonat activitatea Inspectoratului Școlar de la înființarea județului Vaslui și până astăzi și care îi pot conferi lui Constantin Clisu locul cuvenit. Așadar, să-i amintim aici pe diriguitorii locali ai învățământului și să dăm Cezarului ce este al Cezarului: profesorii Mihalache Mocanu, Constantin Alexandru, Constantin Clisu, Elena Condrea, Gheorghe Cârjă, Emilian Dumitrică, Petre Iosub, Ionel Armeanu-Ștefănică, Vasile Rotaru, Gheorghe Cârjă (la al doilea mandat), Florin Ciurariu, Vasile Mariciuc, Mihaela Cososchi.
Constantin Clisu a rezistat cel mai mult pe scaunul unui serviciu deconcentrat esențial, fiindcă a avut mai multă șansă, a avut fler, intuiție, mobilitate intelectuală, capacități de adaptare și de dialog. Și ceilalți au avut și au asemenea însușiri, dar rezistența depinde de conjuncturi favorabile sau nefavorabile, de dinamica politică, de contexte și... subtexte și, nu în ultimul rând, de hazard. Trist, dar adevărat! Constantin Clisu a știut să își asume destinul pământesc în pofida vicisitudinilor existenței, a ostilității ori meschinăriei unora. A avut o relație armonioasă cu lumea, dincolo de înnegurări pasagere și a știut să-și prețuiască prietenii de pretutindeni. A fost un optimist și nu un mizantrop. Se bizuia pe tot ceea ce era bun și luminos în aproapele său, fără nicio ezitare și fără alinturi calpe.
Am admirat la Constantin Clisu marea disponibilitate sufletească pentru amiciția dezinteresată. Era un altruist care iubea oamenii, locurile natale, Bârladul, Vasluiul, România. Era un patriot în sensul cel mai nobil. Stabilit de mai mulți ani în
Canada, n-a pregetat să vină în țară ani la rând și să-și vadă prietenii în orizontul ce-i era atât de familiar. Păstra legături telefonice statornice și găsea pentru fiecare o vorbă bună, de dincolo de Atlantic. Era o prezență umană și culturală, o conștiință vie și autentică.
Scriitorul avea nebănuite resurse creative. Mulți ani a scris poezii luminoase, dedicate copiilor ori realităților inefabile din spațiul spiritual, iar puținele sale concesii estetice sunt nesimnificative. A trecut la proza ludică, adică aceea cu și despre vârsta de aur a copilăriei, pentru ca, în ultimele două decenii, să se consacre prozei de mare întindere, respectiv romanului. Ca o încununare a vocației întru cunoaștere, a zăbovit asupra aforismului - chintesență a înțelepciunii și inteligenței.
În sens larg, Constantin Clisu era un romantic, așadar un sentimental, un adept consecvent al binelui, adevărului și frumosului. Octogenarul (sărbătorise 80 de ani, în mijlocul familiei, în toamna lui 2011) repudia exhibiționismul artistic, maimuțăreala elitistă, ori “fițele” avangardiste. Scria natural, cu inima și cu mintea, căutând în fapte, întâmplări, evenimente și destine semnificația general-umană. Viața are sens, viața merită să fie trăită demn și intens - părea să ne spună în fiecare clipă autorul nostru, care nu s-a îndepărtat niciodată de la acest crez artistic. Constantin Clisu refuza structural absurdul, absconsul, grotescul, inexplicabilul, terifiantul. El era un partizan al soarelui (ca vechii egipteni), un diurn fără mistere neliniștitoare, un căutător al luminii adevărate din natură și din oameni. Era un cetățean planetar cu suflet de român, subjugat de farmecul Mioriței, cunoscător al lirismului eminescian, fascinat de muzica lui Ciprian Porumbescu și de metaforele zborului lui Constantin Brâncuși.
Prin Constantin Clisu, acolo, în îndepărtata Canadă, ne-am regăsit ca români dornici să-și conserve rădăcinile. Un gând pios pentru cel plecat departe...”
“Ai steaua ta, ești general la proră”
“L-am cunoscut pe domnul profesor Constantin Clisu cu mulți ani în urmă, la Bârlad, în perioada de pionierat a activității mele didactice, ca pe o remarcabilă prezență a școlii și culturii locale, prezență care a fost definitorie, apoi la nivel județean, și de ce nu, național, în special prin talentul său scriitoricesc.
Ca predecesor al meu în funcția de inspector general al Inspectoratului Școlar Județean Vaslui, am benefeciat de experiența didactică și organizatorică a acestuia, în ejalonarea clară și eficientă a obiectivelor de urmat care vizau ridicarea calității și nivelului școlii vasluiene. Ca om, l-am prețuit și l-am apreciat pentru abilitatea de a conlucra, pentru tactul, înțelegerea și toleranța față de semeni, calități specifice firii lui poetice, de mare sensibilitate artistică.
Am pierdut și un prieten drag al familiei mele, un companion plăcut al vacanțelor de tinerețe, în care el transmitea calmul și voia bună. A plecat prea repede un soț respectuos și grijuliu cu cea pe care o numea «Doamna mea», distinsa Tincuța, pentru care Titu a fost și va fi viața care va trăi și dincolo de moarte, un tată devotat pentru fiicele Corina și Nausica, care l-au divinizat, un bunic de poveste pentru nepoții care l-au inspirat în atâtea cărți... Și pentru că toți aceștia au însemnat averea lui de-o viață - familia - a înțeles că și acolo, departe, în aproape polara Canadă, vor fi fericiți numai împreună, iradiind din sufletul său generos căldură și mărinimie pentru familia unită. De acum, de acolo dintr-o stea ce i se cuvine și lui îi va lumina incandescent și sunt sigură că va străluci și pentru noi, prietenii lui, pentru toți acei care l-au cunoscut, pentru locurile dragi bârlădene, vasluiene și... românești.
Și dacă-ți va fi dor de poezie
Așa cum ai iubit-o pe pământ
Să te-nsoțească azi în veșnicie
Ca talisman de suflet drag și sfânt:
Un vânt polar ni te-a răpit departe
Spre cerul înghețat țintat de stele
Că ani lumină vei veghea în noapte
Străluminând de-a pururi printre ele.
Ai steaua ta, ești general la proră!
Scrutezi celeste zări prin timp
Din sfera ta scoboară-o Auroră
Ce te-a împodobit azi ca un nimb.
Și ca răspuns la trista ta plecare
Că nu te vei întoarce niciodată
Și-aici acasă plâng zăpezi polare
Zăpezile de altădată!
Rămâi în amintire un model
De flacără ce-a ars incandescent,
Un om de omenie, cu mult zel
Ce a marcat un timp ardent.
Țărână din pământul țării
S-ar cuveni s-auzi căzând,
Dar gând ambasador spre largul zării
Pios se face lacrimă, curgând!”
“În istoria învățământului și culturii a lăsat pagini însemnate”
“Profesorul Constatin Clisu a fost un intelectual complex, scriitor, om de cultură și mare slujitor al învățământului. Nu puteam gândi vreodată că voi vorbi la trecut despre o asemenea personalitate. Este greu să sintetizezi, în câteva cuvinte, chipul unui asemenea om.
L-am cunoscut pe profesorul Constatin Clisu în primii ani după înființarea județului Vaslui, dar mai bine din toamna anului 1977, când am fost numit directorul Casei Corpului Didactic Vaslui și domnia sa era inspector școlar general. De atunci, pe arcul de timp, de peste treizeci de ani, împreună și sub îndrumarea sa, am colaborat în diverse acțiuni de perfecționare și formare a personalului didactic din județ.
Ca inspector școlar general și apoi revenind ca director al Școlii nr.1 «Iorgu Radu» din Bârlad, funcție în care mai lucrase mulți ani, profesorul Constatin Clisu a făcut remarca unui manager cu o bogată experiență în arta conducerii, organizării și desfășurării procesului instructiv-educativ, depunând multe eforturi și dăruire în asigurarea bazei didactico-materiale pentru formarea cadrelor didactice și pregătirea generațiilor de elevi.
Cu multă modestie și politețe, calm și cu tact pedagogic, era întotdeauna în mijlocul colegilor, îndemnându-i să fie inventivi, creativi, să pună accent pe calitate și eficiență, pe lucrul bine făcut în activitatea lor. Cerea directorilor unităților școlare să dovedească multă exigență, corectitudine și competență, soluționarea problemelor în ordinea priorităților. Atât prin ținută și exprimare, avea acea finețe și eleganță a intelectualului, a dascălului făcut anume pentru școală. Am avut ocazia, de multe ori, atât în unele ședințe de lucru sau în activitatea de îndrumare și control, când apăreau momente dificile și conflictuale, să văd cum prof. Constatin Clisu știa să intervină, cu mult tact și calm, pentru detensionarea situațiilor ivite, găsind soluții din cele mai potrivite. Îmi amintesc de vorbele pe care le folosea, de multe ori, în asemenea situații: «Fiți calm, nu vă enervați, că vă stricați tenul!», «Hai, să nu ne stricăm tenul!»
Și pentru toate acestea, pentru competența soluționării problemelor învățământului, dar și pentru exemplara comportare, profesorul Constatin Clisu s-a bucurat de multă popularitate, respect și considerație din partea celor care l-au cunoscut și cu care a lucrat, fiind întâmpinat cu căldură și aplauze la diverse întruniri de lucru organizate în învățământul vasluian. Am convingerea că, pentru mulți dintre noi, participanți la asemenea activități, întâlnirile cu domnia sa constituiau adevărate momente de revelație profesională.
Profesorul Constantin Clisu este cunoscut și apreciat ca un scriitor polivalent - prozator, poet, dramaturg. A scris o literatură captivantă, cu o tematică diversă, izvorâtă din realitățile vieții, făcând remarca unui minunat povestitor al literaturii pentru copii. Foarte pe scurt, doresc să menționez câteva din titlurile volumelor cunoscute: proză - Pentru un pui de stur, Vine moșul pe cărare, Cocorul Singuratic, Văluță descoperă lumea, Trandafiri de lumină, Un strigăt în noapte; poezii - Dorobanț, clanț!, Cu toate pădurile în brațe, Cântece de dor; teatru pentru copii - Nemaipomenitele aventuri ale ursulețului Rimbo,
Chiț-chiț și prințesa Miorlau, Nu sunt măgărușul Ted, Prințul din preerie; romane - Mama nu e vinovată, Bastardul, În calea vânturilor, Restul... e tăcere, La marginea nopții.
Chiar dacă și-a mutat domiciliul în Edmonton-Canada, nu a uitat nicio clipă de locurile și oamenii pe care i-a cunoscut, revenind de multe ori pentru a-i revedea. La Edmonton, pentru a-și mai potoli dorul de țară, a continuat preocupările sale editoriale, făcând parte din Colegiul de redacție al revistei Cuvântul adevărului - publicație bianuală elaborată de Parohia Ortodoxă Română «Sfinții Constantin și Elena» - conținând articole de spiritualitate ortodoxă și cultură românească, publicație la care își aduc contribuția colaboratori apropiați domniei sale din judetul Vaslui.
În istoria învățământului și culturii vasluiene a lăsat, cu siguranță, pagini însemnate. Pentru mine, a fost un mentor, un prieten, un coleg drag, pe care nu-l pot uita. Dumnezeu să-l odihnească în liniște și pace!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu